De ce eu?

Întrebările au continuat să o apese în timpul care s-a scurs din acea zi. În anul care a marcat cea mai mare tragedie rutieră a României, număra 27 de primăveri. Avusese deja mai multe decepții, iar uneori se simțea copleșită de sentimentul neîmplinirii. Își amintește că era zguduită și de o serie de presimțiri negre, însă la patru decenii după, gândește că acele simțiri puteau fi doar într-un cotlon al propriei închipuiri.

Își amintește că a avut niște presimțiri și înainte de ziua de 29 iunie 1980. Deși nu poate spune cu siguranță că acelea chiar s-au adeverit prin nenorocirea care a avut loc, însă căreia ea i-a supraviețuit.

Acum are 68 de ani și după două decenii lucrate la firma Concuc din Suceava s-a retras acasă, în casa părintească din satul Cucorăni, comuna Mihai Eminescu. Și-a îngrijit mama până când a fost nevoită să o predea îngerilor, iar acum are în grijă un frate imobilizat la pat. Gândește că până la urmă asta i-a fost menirea, să aibă grijă de cei dragi. Pe sine s-a lăsat pe ultimul loc, iar întrebările fără răspuns nu i-au mai dat pace niciodată. Și-a găsit un refugiu liniștitor pentru minte și suflet în Biserică și clerici, iar părintele Justin Pârvu îi dă putere în fiecare dimineață să-și înceapă o nouă zi, cu zâmbetul pe buze.

Rememorează...

Era duminică, 29 iunie 1980, zi de mare sărbătoare pentru că erau și Sfinții Petru și Pavel. A decis să vină acasă, la Botoșani, la onomastica surorii. La fel ca ea, mânați de dorința de a fi cu cei dragi, erau mai mulți călători din „autobuzul morții” care intenționau să ajungă la rude, în localitățile dintre județele Suceava și Botoșani. Mai erau și copii care mergeau la bunici și erau cumva „în grija șoferului”, în lipsa propriilor părinți. Margareta Hergheligiu își amintește că a numărat nouă copii. Și unul nenăscut, în burta mamei.

„M-am urcat din oraș, autobuzul arhiplin, era duminică, Sfinții Petru și Pavel, era o sărbătoare deosebită. Autobuzul a fost aglomerat, a mai luat din Salcea, Plopeni, tot se ruga lumea, să-i ducă la rude, în orașul Botoșani. Eu am stat pe scaun, la mijlocul autobuzului, am avut loc din Suceava. Și când ne-am apropiat, aproape de cele «7 poduri», s-a auzit o explozie. La partea din față. S-a făcut panică în mașină, oamenii răcneau, șoferul a spus cu voce tare că nu poate redresa mașina și a strigat: «ne răsturnăm»”,

Margareta Hergheligiu, supraviețuitoare a accidentului de la Huțani.

În primă fază, autobuzul s-a lovit de parapet și a rămas înclinat pentru câteva momente. Timpul s-a oprit atunci în loc.

Doi bărbați care se aflau fix lângă șofer împreună cu o tânără, așezați pe motorul autobuzului, au avut o străfulgerare și în doar câteva secunde au găsit ceva să spargă parbrizul. Au sărit toți trei pe șosea chiar înainte ca autobuzul să se încline de tot și să se răstoarne în mlaștina de sub pod, cu roțile în sus. De parcă o uriașă mână invizibilă l-ar fi împins în apă, într-o rotire pe cât de tragică, pe atât de perfectă.

«Parcă a făcut așa, să nu iasă lumea să trăiască», șoptește tanti Margareta.

„Trebuie să trăiesc”

Doar trei metri mai încolo, pe șosea, dacă se producea explozia la cauciucul din partea dreaptă față, autobuzul se răsturna pe marginea drumului fiindcă ar fi trecut dincolo de pod.

Probabil că tot ar fi fost pierderi de vieți omenești, dar nu s-ar fi ajuns la dimensiunea tragediei care a avut loc.

„M-am trezit în apă. Am căzut în apă. Groaza morții, s-a creat panica și sus pe șosea și căzând și în apă, am fost foarte conștientă, m-a lăsat Dumnezeu conștientă. Mi-am ținut respirația, nu am înghițit apă deloc. Am încercat tot să nu înghit apă în secundele alea. Și m-am trezit în apă și mi-am spus: «trebuie să trăiesc». Când am ieșit se vedeau roțile din spate ale autobuzului. Și atât se mai vedea pe apă, bolboroseală, bulbuci, așa cum ai băga o sticlă în apă, lumea se îneca”,

Margareta Hergheligiu, supraviețuitoare a accidentului de la Huțani.

«Doamne... trăiesc»

Unii spun că mlaștina avea în jur de 15 metri adâncime, Margareta Hergheligiu își amintește că pe atunci se vorbea că ar fi avut nouă. Ea a fost dintre cei norocoși și dincolo de presimțiri, și-a dorit mult să trăiască.

Căutând să supraviețuiască s-a agățat de ce a putut.

„M-am prins de mâna unui bărbat din Bucecea. El venea cu un băiețel de 7 ani de la Suceava, l-a scos de la spital. Și m-am prins de mâna lui și nu i-am mai dat drumul. De mine nu s-a agățat nimeni, cred că scăparea mea asta a fost. Eu m-am ținut de mâna lui, el a știut să înoate, m-a scos înspre mal. Când m-a scos la mal eu am zis: «Doamne, trăiesc»”,

Margareta Hergheligiu, supraviețuitoare a accidentului de la Huțani.

Când a simțit aerul invadându-i plămânii a eliberat mâna salvatorului său. A simțit că apa parcă o trăgea înapoi. S-a împins spre mal și s-a prins cu mâinile puternic de iarbă, pentru a se trage afară.

A privit în urmă către omul care a salvat-o mai degrabă instinctual, decât conștient.

„Omul a intrat din nou în apă să-și scoată băiețelul și a ieșit doar cu săndăluța în mână, plângând. Pe băiețel i l-a prins cineva și i l-a luat din mână, că doar groaza morții, atâta lume, 80 de oameni... Toți cei care au murit, au murit prinși unul de altul, fiecare voiau să se agațe de ceva, să iasă”,

Margareta Hergheligiu, supraviețuitoare a accidentului de la Huțani.

Omul plângându-și copilul tras în disperare la fundul mlaștinii avea să-i fie primul șoc din seria ce a urmat. Mai încolo, pe mal, o fată de 17 ani era întinsă și părea inconștientă. S-a îndreptat spre ea, împreună cu un tânăr din Vlădeni. Când și-au dat seama că fata respiră, au apăsat-o pe stomac. Apa înghițită i-a năvălit pe nas și pe gură.

Un șofer care trecea pe drum a văzut nenorocirea. Avea copii în mașină și din acest motiv nu a oprit, a plecat mai departe pentru a nu-i traumatiza.

În schimb, a oprit la primul post de poliție și a sunat la Botoșani pentru a anunța accidentul.

”Prima care a ajuns la spital am fost eu”

În acest timp, un alt bărbat cu o Dacia 1310 a oprit la rândul său și s-a îndreptat către supraviețuitori. Le-a luat în mașină pe Margareta Hergheligiu și pe fata de 17 ani. A mai urcat o femeie care se afla în autobuz cu soțul ei. Țipând disperată, s-a răzgândit și a cerut să coboare pentru a-și căuta bărbatul care nu reușise să iasă din apă.  

Șoferul cu Dacia 1310 a condus cu o viteză amețitoare până la Botoșani și cu mâna pe claxon. Striga la Margareta Hergheligiu să țină fata conștientă, să nu leșine. Tânăra de 27 de ani o lovea ușor peste față pe adolescenta de 17 ani pentru a o ține în simțiri, neștiind cum altfel să procedeze.

„Prima care a ajuns la spital am fost eu. Șoferul m-a adus. Doamna aia s-a oprit, a început să răcnească după bărbatu-său, a oprit alt șofer care a dus-o pe dânsa înapoi, la locul accidentului. Noi am plecat la spital. A mers cu o viteză nimicitoare, cu claxonul pornit, că nu veneau salvările și atâta lume se îneca. Când eu am intrat pe porțile spitalului, s-au deschis repede, obligatoriu că lumea m-a sesizat”,

Margareta Hergheligiu, supraviețuitoare a accidentului de la Huțani.

Tânăra Margareta Hergheligiu prezenta o bucată din tabloul nenorocirii când a intrat pe porțile spitalului, desculță, murdară de nămol, într-o rochiță de vară.

Avea doar o tăietură la un deget și ceva lovituri, însă nu foarte grave. Pe actul care-i atesta concediul medical, medicul a consemnat: „Chirurgie – diagnostic: multiple contuzii, escoriații și plăgi toraco-abdominale, membre superioare și inferioare”.

*certificatul medical eliberat în 1980

„Era o alarmă mare, de groază. Și atunci au pornit, că nu știau unde să trimită salvările. Trimiteau spre Bucecea. Și le-am spus că la cele «7 poduri» și-apoi au ieșit atunci vreo șapte salvări de la spital. M-am dus și eu înapoi, la locul accidentului. M-am întors înapoi pentru că voiam să văd cine mai trăiește. Prea multă lume a murit. Când am văzut niște fetițe în fața mea, le-am dat lor florile să le țină (în autobuz, n.r.). Era vacanță, mulți copii se întorceau de la țară, cred că vreo 10 copii au murit. Și fetițele alea au murit cu garoafele în mână. Îmi părea rău de toată lumea aia care murea”,

Margareta Hergheligiu, supraviețuitoare a accidentului de la Huțani.

Mamă însărcinată moartă de mână cu un copil de doi ani

Când a revenit la podul de la Huțani, șesul era plin de lume. S-a auzit despre tragicul accident rutier cu autobuzul căzut în mlaștină. Unii de prin localități ale Sucevei care au căutat disperați „ocazii” ca să vină la Huțani să vadă dacă rudele au supraviețuit.

Un cioban care păștea oile s-a oprit și el pentru a da o mână de ajutor, atât cât a fost capabil să gândească în acele momente de groază: „Erau niște copăcei, niște tei. A rupt crengi și arunca pe baltă ca să se agațe lumea. Au ieșit vreo 20 din ăia 80 și, care s-au ținut de pernele de la scaunele autobuzului care s-au desprins. Ei au mai ieșit sau cumva au știut să înoate, de dânșii nu s-a agățat nimeni”.

În autobuz s-a urcat și o femeie însărcinată care era însoțită de o fetiță de 2 ani. Tanti Margareta își amintește de ele pentru că a vrut să le cedeze locul. Nu a reușit, aglomerația din autobuz era atât de mare încât femeia însărcinată nu a putut străbate distanța scurtă până la scaunul oferit.

Nici ea, nici fetița nu ar fi supraviețuit.

„Au murit câte doi din casă, câte trei din casă, soț și soție, mire și mireasă care se duceau nu știu unde. Eu, din auzite, că nu mai știu”.

În cadrul operațiunii de salvare care a fost declanșată la scurt timp după accident, a fost solicitată inclusiv Armata Română. Margareta Hergheligiu își amintește că a fost adusă o amfibie militară cu șenile cu care s-a încercat să se scoată, prin împingere, autobuzul.

Nu s-a reușit, apa era prea adâncă.

Soldatul care și-a văzut mamă scoasă fără suflare din balta ucigașă

Și atunci...

„Era un militar, mama lui venea la dânsul și el și-a descoperit mama. Din ce mi-a mai povestit lumea. Ei au stat și au desecat acolo. Cadavrele le-au scos, le-au pus în basculantă și le-au adus la morgă la Botoșani. Luni au dat anunțul, ca cei care știu că rudele lor au venit la Botoșani, cu autobuzul, să vină și să identifice morții. Cred că așa s-a anunțat, din gură în gură și din om în om, au venit rudele pe la spital”,

Margareta Hergheligiu, supraviețuitoare a accidentului de la Huțani.

Fiind supraviețuitoare, rudele celor din autobuz s-au agățat de ea, ca de speranță: „Toată lumea răcnea, plângea, mă întrebau dacă nu am văzut... dar eu ce să văd, nu cunoșteam pe toată lumea. Ei veneau să identifice morții”.

La ceva timp după nenorocire, a fost chemată pentru a-și ridica lucrurile. Cererea prin care a declarat bunurile avute în timpul accidentului i-a fost completată de soră. Ea nu a putut s-o facă, șocul a introdus-o într-o stare apropiată de catatonie.

„Umbrelă, geantă, duceam un serviciu (set de cafea, n.r.), chiar cănițele le-am păstrat. Tot ce era declarat, ce s-a găsit, s-a spălat, s-a curățat și s-a dat la lume. Lumea ce a avut, dacă tu te-ai dus și ai declarat că ai avut portofel și bani... și portofelul și umbrela și geanta. Cănițele ce le-a declarat sora, am avut trei cănițe, cred că vreo 20 de ani le-am ținut amintire”,

Margareta Hergheligiu, supraviețuitoare a accidentului de la Huțani.

...

*A doua zi, s-a întors la serviciu, la fabrica de la Suceava. A fost primită cu lacrimi de colegii care cu o zi înainte au crezut-o moartă. Când vestea teribilului accident a ajuns la Suceava, în fabrică s-a făcut liniște. Activitatea a fost întreruptă, iar colegele Margaretei s-au agățat de gard plângând și privind spre Botoșani. Au început să sune la morgă pentru a se interesa de Margareta.

*Abia a treia zi a devenit conștientă de ceea ce i s-a întâmplat. Și au venit și lacrimile în serii de neoprit. A avut nevoie de calmante pentru a-și regăsi liniștea. Sora ei era mereu în preajmă, se temea să nu sară de la balcon.

*Un an de zile nu a mai făcut naveta pe drumul care duce prin Huțani, a mers acasă prin Bucecea. Când ajungea pe un pod avea mereu senzația că se răstoarnă.

*La ceva timp, la poartă i-a apărut mama șoferului de autobuz care murise în accident. Bătrâna scrisese o poezie pentru băiatul ei mort. Voia să știe: ce a zis înainte de accident? Cum era în acea zi?

*După câțiva ani, a primit o vedere cu Nadia Comăneci, semnată de fata căreia i-a salvat viața. I-a mulțumit pentru că trăiește datorită ei. Și i-a mulțumit că nu i-a luat lănțișorul de aur de la gât și inelul de pe mână, pe când era inconștientă.

Alții, pe malul mlaștinii, ar fi buzunărit morții și le-ar fi luat lucrurile de preț pe care le aveau asupra lor.

41 de ani de la cea mai mare tragedie rutieră din România, petrecută la Botoșani! MISTERUL nenorocirii încă este ținut ascuns de autorități – FOTO&VIDEO

DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL: