În onoarea compozitorului, dar și pentru că la 1 septembrie începe, la București, mult așteptatul Concurs Internațional care-i poartă numele, s-au readus în actualitate amintirile maestrului despre propria existență. Enescu s-a confesat, în urmă cu aproape 80 de ani, la Paris, jurnalistului și criticului muzical Bernard Gavoty.

Copilăria lui George (fiul Mariei și al lui Costache Enescu) - întrezărită printre icoanele aurite ce tremurau în fumul de tămâie, printre funiile de ceapă agățate în pridvor la uscat sau printre siluetele estompate de praf ale boilor adormiți în jug - e înțeleasă, la maturitate, de muzicianul plecat din inima Moldovei să se școlească la Viena și la Paris, să învârtă pe degetele-i fine minunățiile lumii, pe de-a-ntregul, fără a lăsa nimic la o parte:

„Dacă aș îndrăzni să mă plâng, aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat, până la exces, până la sufocare. N-aș putea să-mi învinuiesc pentru asta părinții, aveau atâtea motive. Eram al optulea copil și totuși copil unic: șapte frați și surori se născuseră până la mine”.

Tragedia cu repetiție, presimțită, prinde contur:

„Doi dintre ei au murit mici de tot; în 1878, o epidemie de angină difterică i-a răpus pe ceilalți cinci. Părinții mei au trăit trei ani de groază, dar cu speranța că un nou-născut va șterge nu amintirea, ci absența celor dispăruți. Se rugau cu ardoare și făceau mereu pelerinaje la mânăstiri, să-l implore pe Dumnezeu să le dăruiască copilul dorit”. Apoi, izbăvirea: „În 1881, am venit pe lume”, rememorează Enescu.

I-au murit șapte frați!

Hipersensibilitatea enesciană are, potrivit omului George Enescu, rădăcini în copilărie:

„Nașterea mea le-a adus părinților mai multă spaimă decât bucurie: dacă avea să-l piardă și pe acest al optulea copil? Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu climatul de vigilență înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede. Și, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea”.

La 4 ani citea, scria, făcea socoteli

George Enescu primește, în 1885, primele noțiuni muzicale de la tatăl său. Începe să cânte la vioară, după ureche, melodii auzite în sat, informează Evz. La patru ani știa să citescă, să scrie, să adune și să scadă.

„Aveam oroare de jocurile brutale - le găseam inutile - și o repulsie totală față de zgomot, de vulgaritate; dominantă era o frică înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu-i așa?”, îl chestionează Enescu pe Gavoty, criticul muzical.

Cum este încurajat să-și urmeze gândurile, George Enescu cade din nou în reveria amintirilor:

„Muzica apare în cele mai îndepărtate amintiri ale mele. Pentru simplul motiv că în mine nu a existat niciodată vreo frontieră între viață și arta mea. A trăi, a respira, a gândi - am sentimentul, sau iluzia, că pe toate acestea le-am făcut prin muzică”.