După moartea lui Ştefan cel mare, mulţi duşmani au jindujit şi pângărit pământul românesc. Lua bogăţiile ce le găseau. Ardeau satele şi pădurile, răpeau turmele, ucideau sau robeau oamenii. Când nu era chip, mai pândeau o vreme, prefăcuţi. Dacă sosea prilejul, nu se cruţau în odihnă. Cum vedeau că sunt şi braţe viteze pe la noi, o întorceau pe viclenii.

Aşa într-un văleat s-a auzit că oştile austriece, tot cătane zdravene cu tunici roşii, albe şi albastre, cu săbii şi tricornuri îşi înfing pajurile lor cu două capete mai încoace, trăgând-şi hotar în trupul Moldovei. Asta a fost după ce împăratul lor i-a ajutat pe turci să-i bată pe ruşi. Tot Moldova săracă a trebuit să plătească. Preţul a fost câinesc.

El a cerut sultanului mânoasele păşuni din Arboroasa. Şi turcul i-a zis să-şi pună hotar pe unde-ar vrea- Şi aşa, de la răsărit la Pietrele cele roşii, ţara noastră gemea de străini, iar zângănitul armelor se auzea pretutindeni pe uliţi. Căci nesătuii se întindeau ca holera pe pământul nostru, în jos.

Legenda zice, că, în vremea asta, dincoace de pârâul Mociolniţa, îşi avea pământul unul Mareş. Pe-acolo trecea drumul din vechime, ce lega Târgul Botoşenilor de Cernăuţi. Dacă a auzit el una ca asta, că oamenii împăratului se tot lăţesc, a socotit să-i oprească din drum, la hotarul holdelor sale. Neştiind ce să facă pentru asta, se duse la un bătrân din partea locului, să-i ceară sfat.

-    Mai uşor nici că se poate, i-a zis acela. Cumpără în grabă mai mulţi tauri. Vorbeşte cu negustorii din târgul Vlădenilor. Dă-le preţ bun şi ţi-i aduc acasă. Fă-le ocoale pe-aproape, aşa fel să poată fi slobozi repede în drumul cel mare. Pune nişte oameni să facă strajă într-un copac. Şi de îndată ce vor zări hotarnicii cu tunici roşii, să dea drumul la tauri. Când văd roşu în faţa ochilor, soiul acesta de zmei se înfurie. Şi i-or lua la goană.

După aşa spaimă, cătanele îşi vor înfinge stâlpii hăt colea, până unde i-or fugări.

Omul făcu întocmai cum l-a învăţat bătrânul. La târgul din apropiere se ţinea unul din cele douăsprezece iarmaroace ale anului. Se duse acolo şi se tocmi cu negustorii, iar după câteva zile taurii erau în ocoale, tot unul şi unul de năpădăioşi.

Când straja văzu catanele austriece, dădu pas taurilor. Şi cum tunicile lor roşii ardeau la soare, zânaticii se întărâtarâ. Porniră întâi cu ameninţare vădită, apoi într-o goană sălbatică, gata să-i ajungă din urmă pe fugari, dacă blestemaţii n-ar fi fost călare pe cai pur sânge, crescuţi de-ai noştri în hergheliile de la Câmpulung.

Aşa i-au hăituit, până ce-au ajuns la apa Mociolniţei. Poate că i-ar fi împins şi mai departe, dacă n-ar fi dat de apă. După ce-au băut pe săturate, taurii s-au aşezat să se odihnească, frânţi. Însă nu păreau dispuşi să încheie pace.

Dacă au văzut că nu-i de glumă, oştenii au înfipt repede stâlpii de hotar şi duşi au fost. Acolo s-a înălţat apoi un punct de vamă şi case pentru grăniceri. Iar Mareş s-a hotărât să facă târg. A ţinut din nou calea negustorilor, i-a ademenit şi s-au mutat la vamă. Au zidit ei case şi dugheni, fântâni şi beciuri, au construit străzi şi s-au înfrăţit luptându-se cu revărsările Siretului. Iar aşezării i-au zis Târgul Nou.

Legenda Botoşanilor, de Elidia Agrigoroiaie, spune că, mai pe urmă, venind în domnie Mihai Vodă Sturza, l-au făcut cel dintâi port pe uscat în comerţul cu grânele i-au spus Mihăileni, după numele său. Localnicii din Mihăileni spun că satul ar fost şi capitala Moldovei pentru două săptămâni şi, pentru 24 de ore, capitala întregului Regat dar istoricii îi contrazic.

Comuna Mihăileni se află la 52 de kilometri de municipiul Botoşani, exact la graniţa cu judeţul Suceava de care îl desparte doar un podeţ peste un falnic pârâu.