Actorul botoșănean născut într-o zi de 15 august se află astăzi într-o postură inedită: pe scenă fiind, își joacă propriul rol, unul în care, în urmă cu mai bine de 30 de ani, Revoluția Română îl ”distribuise”.
”Actorul este, pentru el şi pentru ceilalţi, un fel de tunel al timpului. El se transportă pe el şi pe martorii lui, adică pe spectatori, într-un alt timp”, spunea marea actriță Olga Tudorache. Un timp căruia nu doar actorul, ci și spectatorul îi plătește un tribut mai mare sau mai mic.
Cuvintele actriței Olga Tudorache capătă astăzi o altă semnificație, într-un timp în care tunelul însuși riscă să fie confiscat de un mecanism al lumii care bulversează întreaga societate, cu tot ce înseamnă ea, de la lucrurile mărunte ale vieții până la cele esențial-umane.
A vorbi despre scenă, teatru, actor, cultură în aceste vremuri este aproape o îndrăzneală egală cu incitarea la revoltă: nu mai avem acces în sala de spectacol, actorul este nevoit să se supună restricțiilor de ”distanțare”, distanța care, iată, pentru prima dată în istoria teatrului o depășește pe cea obișnuită (scenă – sală).
Însă chiar și în aceste condiții, actorii reușesc să ajungă la public. Chiar și în aceste condiții, scena nu rămâne goală, ci vibrează și strălucește, chiar dacă nu mereu în lumina reflectoarelor, nu mereu în aplauzele a sute și sute de spectatori.
Și asta pentru că - sau mai ales pentru că – teatrul se face cu inima, cu dăruire și cu generozitate. O spune, în cuvinte simple, și cel căruia îi dedicăm materialul de față, actorul Daniel Badale:
”Răsplata vine din lucrurile frumoase pe care noi, actorii, le dăruim oamenilor. Iubirea nu poate fi definită decât cu... sufletul”.
S-a născut pe 15 august 1969, în Trușeștii Botoșanilor. Singur la părinți, și-a purtat maica în suflet ca pe-o icoană. Poate de aceea, atunci când s-a stins candela acasă, Daniel s-a simțit sfârșit, singur, fără ”inima inimii”. Dar nu a avut răgaz să plângă. Își amintește că, atunci când a murit mama, el juca pe scenă, în ”Micul infern” (regia regia Mircea Cornișteanu, la Teatrul Național București).
(Daniel Badale alături de mama)
Spectacolul se termina cu o melodie în vogă la acea vreme, ”Steluța”. Steluța era și numele de botez al mamei. ”Mama era la morgă la Botoșani, și eu cântam și lumea râdea… Singur la părinți, am fost un copil alintat. Dispariția mamei a fost pentru mine ca și cum universul în care trăiam a dispărut. Sentimentul e cumplit. Te trezești singur în fața singurătății…”, povestește Daniel Badale.
Până să dezlege tainele actoriei în mediul academic bucureștean, o altă întâlnire avea să îi decidă soarta: cea cu Dan Puric aici, la Botoșani.
Era vremea în care tinerii la acea vreme Vlad Ivanov, Daniel Badale, Dana Tapalagă, Carmen Ungureanu, alături de Dan Puric, au scris o pagină în istoria teatrului botoșănean, în istoria boemei atât de pitorești. Dan Puric, proaspăt absolvent de Teatru, fusese repartizat și se oprise curajos în Botoșanii eminescieni. Niciunul dintre cei patru pe care îi strânsese în jurui-i nu era actor profesionist. Dar toți au urcat, mai târziu, pe prima scenă a țării!
O mărturie mai mult decât grăitoare avem de la Dana Tapalagă.
"Cea mai intensă a fost pregătirea spectacolului "Secvențe", alături de prietenii mei Carmen Ungureanu, Vlad Ivanov și Daniel Badale… Sub bagheta magică a lui Dan Puric am lucrat intens câteva luni. Dan ne-a crescut și ne-a format ca viitori artiști",
actrița Dana Tapalagă
Pentru Vlad Ivanov, anii de atunci au stat la baza unor cariere extraordinare în teatru și film.
"Era înainte de 1989, iar Dan Puric venise ca actor stagiar. Cochetam cu pantomima, eu și încă doi colegi, și l-am rugat să vadă niște numere de-ale noastre. A fost foarte încântat și s-a bucurat că poate face o trupă pe care s-o conducă. Cu această trupă am ajuns în Bucurețti și, practic, toți din trupa de pantomimă suntem acum actori. E vorba de Daniel Badale, de Carmen Ungureanu și Dana Tapalagă",
actorul Vlad Ivanov
Drumul a curs firesc pentru Daniel Badale. A plecat la București, unde a dat admitere la Academia de Teatru și Film. A intrat ”dintr-un foc”, după cum spune astăzi actorul botoșănean. La clasa profesorului Dem Rădulescu. Cel căruia avea să îi poarte, pentru totdeauna, un respect uriaș și un dor nesfârșit.
”De la Dem Rădulescu am învățat rigoarea. Rigoarea, respectul față de partener și respectul față de public, chiar și când este un singur spectator în sală”,
actorul Daniel Badale
(Dem Rădulescu)
Tulburătoare este imaginea de la căpătâiul marelui actor, plecat în veșnicie (septembrie 2000), cu un actor, fost student, care nu s-a desprins de sicriu mai bine de 20 de ore. Tot el avea să îi poarte crucea până la mormânt. Actorul era Daniel Badale…
”Între mine și domnul profesor a fost o legătură mai deosebită, pentru că dumnealui spunea că să stârnești râsul îți trebuie ceva în plus. L-am iubit, l-am adorat, pot să spun că l-am divinizat. Sunt actorul care acasă, în cămăruța lui, icoana pe care Domnul Profesor a avut-o când s-a dus în stele. Icoana pe care actorul a avut-o pe piept, familia mi-a dat-o mie după ce am stat timp de 20 și ceva de ore la căpătâiul lui și i-am dus crucea. Și sunt un actor foarte bogat”.
După absolvirea Academiei de Teatru și Film din București, în anul 1994, Daniel Badale a revenit la Botoșani, de data aceasta ca actor profesionist. Al Teatrului ”Mihai Eminescu” și al Teatrului de păpuși ”Vasilache”.
Actorul a dăruit publicului botoșănean roluri memorabile. De la Volodea (în ”Dragă Elena Sergheevna, regia Petru Vutcarau, rol de debut), Iuda (în spectacolul ”Iuda”, de Leonid Andreev, regia Ion Sapdaru) sau Nebunul, Seful de secție (în ”Însemnările unui nebun”, de Nicolai Vasilievici Gogol, regia Ion Sapdaru), la cele care aveau să îi aducă și recunoașterea supremă pe scena botoșăneană: Hamlet (în ”Hamlet”, de William Shakespeare, regia Ion Sapdaru) și Ivan Turbincă (în ”Ivan Turbincă”, de Ion Creangă, regia Ion Sapdaru).
Din anul 2006, Daniel Badale joacă pe scena Teatrului Național din București. O scenă care i-a mijlocit întâlnirea cu regizori precum Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Nae Caranfil, Ion Caramitru, Horaţiu Mălăele.
(Ion Caramitru și Daniel Badale în ”Eduard al III-lea”, regia Alexandru Tocilescu, TNB)
Despre trecerea de pe scena din Botoșani pe cea a Naționalului, Ion Caramitru face o emoționantă mărturisire. Actorul își amintea cum, la 21 de ani, a interpretat pentru prima dată Hamlet, un rol în care făcuseră deja istorie Valer Valentineanu, George Vraca și George Calboreanu, primul dintre ei fiind considerat și cel mai bun Hamlet al epocii.
"Eram student. La ieșirea actorilor, mă aștepta un bătrânel care mi-a spus: Tinere, te-am urmărit, ai făcut un lucru extraordinar în Hamlet. A însemnat enorm pentru mine",
Ion Caramitru, in emisiunea Profesioniștii
Bătrânelul, mai spune Caramitru, era marele Valer Valentineanu.
"A așteptat Ion Caramitru pe cineva la ieșirea actorilor?", a întrebat atunci Eugenia Voda, realizatoarea emisiunii.
”Mulți ani după întâmplarea cu Valentineanu, după un spectacol "Ivan Turbincă" al Teatrului din Botoșani pe scena Teatrului National, în 2006, l-am așteptat la ieșirea actorilor pe Daniel Badale. I-am spus: Mi-a plăcut foarte mult cum ai jucat, îți propun să vii actor la Teatrul National. Badale este astăzi actor la Teatrul National și face o carieră strălucită. Ca odată, Valentineanu, numai că el nu avea atunci ce să îmi ofere",
actorul Ion Caramitru, director al Teatrului National București
Anul 2020, atipic prin restricțiile impuse de pandemie, nu i-a ținut departe de teatru pe actori. La Teatru Național București (TNB), prima premieră din perioada de pandemie a fost "Jurnal de România. 1989", conceput şi regizat de Carmen Lidia Vidu.
Spectacolul se joacă în sala Amfiteatru de pe acoperişul TNB.
În distribuție, patru actori ai Naţionalului povestesc experienţele personale din perioada respectivă, felul în care au trăit acele evenimente sângeroase şi modul în care li s-a schimbat sau nu viaţa de atunci, se arată în descrierea spectacolului.
Printre ei, și actorul Daniel Badale. Ceilalți, nume de referință în teatrul românesc: Ion Caramitru, Oana Pellea și Florentina Țilea.
Chiar după 30 de ani de la Revoluție, ni-l amintim cu toții pe Ion Caramitru, fiind "legendară" expresia televizată în direct - "Fraţilor, am învins!".
Prea puțini dintre noi am știut, în tot acești ani, că în 1989 Daniel Badale era soldat în Armată. "Teoretic", așadar, era împotriva revoluţionarilor.
O scenă (de viață reală) avea să fie descifrată peste mulți ani, când doi dintre protagoniștii de atunci aveau să își mărturisească cum, la Revoluție, s-au aflat față în față: Caramitru în fața unui TAB, Badale soldat, pregătit să primească ordinul de tragere.
”Badale se afla în unul dintre cele trei TAB-uri. El mi-a spus, acum câțiva ani, erau cei care făceau baricada în Piața Romană. În spatele TAB-urilor se aflau soldații în termen, înarmați, în spatele soldaților în termen se aflau soldații Securității, în uniformele specifice, înarmați, și în spatele lor securiști în civil înarmați. Iar comandantul celor trei TAB-uri era un maior care îmi spunea: Plecați, plecați vă rog, că o să primesc ordin să trag și nu o să pot să nu o fac. Ia uitați ce e în spate!
Atunci am realizat și mi-am adus aminte de instrucțiile din armată: când ți se ordonă să pleci la atac să nu cumva să fugi înapoi de frică, pentru că în spate sunt colegi care te împușcă dacă te întorci.
În unul dintre acele TAB-uri era Badale. Am aflat mult mai târziu”,
Ion Caramitru, directorul Teatrului Național București
Mărturisirea a fost făcută în cadrul unui interviu realizat de Florin Ghioca pe platforma YouTube a Teatrului Național București.
Povestea a fost preluată de regizoarea Carmen Lidia Vidu, cea care l-a convins pe Daniel Badale să facă parte din distribuția spectacolului "Jurnal de România. 1989". Recunoaște că nu a fost ușor.
”Foarte greu l-am convins pe Daniel Badale să intre în această distribuție. Nu și-a dorit și nici nu îi cunoșteam povestea. Stând de vorbă cu Ion Caramitru, mi-a spus: dar există un moment real, în care eu stăteam în fața TAB-ului și un soldat era în TAB. Acel soldat a devenit peste ani actor al Teatrului Național. Cred că este o secvență care merită să te facă pe tine să întâlnești acest fost soldat din TAB.
Teatrul documentar e un tip nou de teatru pentru el, dar a fost o surpriză extrem de plăcută. Pe lângă faptul că este un om cu foarte mult umor, povestea lui este foarte emoționantă. Cred că este cireașa de pe tort a spectacolului”,
Carmen Lidia Vidu, regizor "Jurnal de România. 1989"
Daniel Badale spune că este un ”rol” nou, cu care nu s-a mai confruntat, și anume acela de a se juca pe sine însuși.
”Cu acest text e prima oară când vorbesc despre mine, după mai bine de 25 de ani de profesie. Mi-a făcut un refresh la întreaga mea existență. Începând să mă întâlnesc cu Carmen, am răspuns întrebărilor și a ieșit un text foarte frumos. Textul este foarte bine structurat și foarte bine scris. Regizorul transmite o energie pozitivă, cu atmosferă plăcută la repetiții”,
Daniel Badale, actor Teatrul Național București
Momentul 1989 a însemnat și atunci, și acum, unul care îl răscolește.
”Eram tânăr, aveam 20 de ani și m-am trezit pur și simplu într-un TAB. Făcusem trageri, știam să folosesc o armă, dar în momentul acela nu mi-aș fi dorit să o folosesc. Dacă prin absurd mi s-ar fi ordonat să trag? Atunci aș fi lăsat arma, m-aș fi dus în mulțime și aș fi dezertat.
Întrebările lui Carmen m-au răscolit. Ar trebui să îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru că a făcut în așa fel încât, chiar dacă am fost într-un punct fierbinte al Revoluției Române, al așa-zisei Revoluții, am avut noroc că nu am ajuns la Televiziunea Română pe 22 decembrie, pentru că a murit multă lume acolo. Cred că astăzi nu aș mai fi fost. Au murit colegi de ai mei. E un capitol care face parte din viața mea, mi-l asum, dar nu mă gândesc cu bucurie la acele zile”,
Daniel Badale
Despre acele zile, Daniel Badale își amintește întâmplările care l-au impresionat, cum ar fi, de pildă, faptul că ”românii sunt foarte solidari în aceste momente” și că ”erau de o inconștiență totală, bulevardul de oameni, chiar dacă se trăgea, nu am văzut unul să o ia la fugă”.
Dar au rămas până astăzi întrebările fără răspuns.
(Daniel Badale în ”Jurnal de România. 1989”, foto: Florin Ghioca)
”Numărul celor care și-au dat viața în acele zile mi s-a părut mare, inutil și, hai să spunem, inexplicabil. Au murit degeaba. Păcat de tinerețea lor. Sunt părinți care ne urmăresc și sunt în asentimentul lor. Sacrificiul lor a fost mult prea mare și noi nu știm să mulțumim acelor tineri care prin inconștiența lor și prin dorința lor de a schimba ceva au plătit cu prețul suprem.
Atunci nu mi-am dat seama. Dar apoi, dând totul înapoi, am înțeles că lucrurile era foarte bine structurate, foarte bine organizate, știa când să vină, cine să vină și unde să vină”,
Daniel Badale, actor Teatrul Național București
Spectatorii află povestea chiar de la Daniel Badale. Care în acest fel își joacă propriul rol. Nu fără emoție, pentru că, spune el, de data aceasta nu mai are de a face cu un personaj, ci cu ”felii de viață”.
”E prima oară în cariera mea când vorbesc despre mine. E un alt fel de emoție. Adică sunt propriile tale trăiri, propriile tale emoții. Când interpretezi un text, indiferent de dramaturg, joci o situație, joci un personaj. Aici nu e vorba de personaj, aici sunt patru felii de viață, fiecare cu individualitatea lui, cu emoțiile lui, și cred că asta va plăcea foarte mult, că e un spectacol foarte bine structurat și lumea o să afle niște lucruri de la oameni care au trăit acele momente, foarte obiectiv și foarte sincer. Nu e nimic cosmetizat. Este adevărul adevărat”,
Daniel Badale
Se simte onorat că face parte din colectivul Teatrului Național București. Cu toate acestea, spune că nu se poate considera o vedetă, mai ales că noțiunea de vedetă e înțeleasă greșit în România.
”Vedetă a fost Amza Pellea. Vedetă a fost Olga Tudorache. George Constantin și întreaga pleiadă de mari actori…”.
Gândul lui Daniel Badale se îndreaptă către ”toți colegii mei, din toate teatrele”, pe care îi consideră a fi ”frumoși și talentați”.
”În sufletul meu am rămas țăran. Îmi păstrez acea suprafață neîntinată de vremuri, de lucruri, de oameni, de situații. Încerc să am o bucățică din mine despre care să spun: asta e partea mea frumoasă, asta e partea mea curată. V-o dăruiesc din toată inima”
Daniel Badale
Nu uită că acolo, în micul teatru de la Botoșani, a trăit emoții și a construit personaje datorită cărora a ajuns pe marea scenă bucureșteană. Iar mesajul către foștii colegi este unul al speranței că actorul va fi mereu acolo, ”pe o scenă adevărată”.
”La Botoșani e teatrul care m-a format, teatrul în care am debutat, locul unde am învățat tainele meseriei. Colegilor mei minunați le doresc sănătate și inspirație și să dea bunul Dumnezeu să se întoarcă, dacă se poate cât mai repede, pe o scenă adevărată”,
Daniel Badale
Publicația Botoșăneanul.ro îi urează actorului Daniel Badale La mulți ani cu sănătate, roluri pe măsura talentului și bucuria unei vieți împlinite!
(Foto: facebook/Daniel Badale)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
