Moșneagu Maria a venit pe lume pe 21 ianuarie 1942, în satul Răchiți, județul Botoșani. A absolvit doar patru clase elementare la Școala din Răchiți. Avea 16 ani când a intrat prima dată în fabrică. Mai întâi la Cooperativa ”Înfrățirea”, apoi la Întreprinderea de Industrie Locală ”Flamura Roșie” sau la Întreprinderea de Prelucrare a Lemnului Botoșani. Din 1979 s-a angajat ca îngrijitoare la Spitalul Județean din Botoșani, de unde avea să se pensioneze în anul 1995.

Doamna Maria ne-a lăsat daruri-mărturii din locurile în care a călătorit: ”Pelerinaj la Sfintele Locuri: Israel – Ierusalim – Egipt” (Botoșani, Axa, 2005), ”Pelerinaj la Locurile Sfinte și un buchet de poezii duhovnicești închinate Domnului Iisus Hristos și Sfintei Fecioare Maria: 23 oct. – 23 nov. 2003, Israel – Ierusalim – Egipt” (Iași, PIM, 2013, reed. 2018), ”Călător în Grecia: 5 – 15 mai 2012” (Iași, PIM, 2018).

”Zburam ca o pasăre descătușată”

În fiecare duminică, în Biserica Vovidenia din Botoșani, murmură încet rugăciuni de mulțumire. La peste 80 de ani, știe că și-a îndeplinit misiunea în fața oamenilor și a Lui Dumnezeu. 

Maria Moșneagu merge la pas și scrie cu inima. Privește îndelung, mintea adună amintiri din fiecare colțișor și din fiecare undă de valuri, apoi așază pe hârtie în cuvinte simple, dincolo de care, însă, transpare un talent brut, neșlefuit și nedeteriorat de cele ale lumii. ”Zburam ca o pasăre descătușată”, scrie doamna Maria, iar cititorul se lasă purtat pagină cu pagină, gând cu gând.

”Cu sufletul ei sensibil la tot ceea ce este frumos și sfânt, doamna Maria Moșneagu surprinde și adună în cămara inimii sale mari, ca o albină harnică și credincioasă, nectarul și balsamul vieții duhovnicești închinate Bunului și Atotmilostivului Dumnezeu”, spune preotul Vasile Burlacu despre scrierea Mariei Moșneagu.

Cum a reușit o femeie cu doar patru clase să umble prin lume și să aducă acasă mărturii de călătorie care apoi să fie așezate în cărți? Cum a străbătut un om simplu, sărac și chinuit, atâtea decenii fără să își piardă credința în Dumnezeu? Secretul stă în iubirea de oameni, în încrederea că dincolo de întâmplările mici ale vieții ceva mai puternic dăinuie: puterea divină.

”Nu găsesc cuvintele potrivite să pot reda aceste momente trăite, de neuitat. Eu nu sunt cu studii superioare, să am cuvinte alese. Am patru clase primare și-s needucată, că la 6 ani am rămas orfană de Mama”, spune doamna Maria într-o smerenie rar întâlnită.

Război, foamete, moarte

A venit pe lume într-o familie de țărani săraci. Dumitru și Iustina aveau patru copii, dintre care o fetiță abia se stinsese. Maria a venit pe lume în iarna cruntă a anului 1942. În căsuța acoperită cu stuf din Răchiți, cinci suflete (patru copii și o femeie tânără, dar gârbovită de greutăți), în care sărăcia sclipea în fiecare fereastră. După fetița care murise, venirea Mariei aducea o mică speranță.

”Tata era plecat în război. Mama se ocupa de noi, copiii. Toți eram mici, ne murise o soră și eu abia venisem pe lume. Era destul de greu pentru mama. Singură, în sat străin (venise din Roșiori, se măritase după bărbatul ei care-i fusese drag), pe timp de iarnă și război... Nu avea pe nimeni să o ajute. Doar Dumnezeu cu mila Sa...”, își amintește doamna Maria.

În noaptea de 13 spre 14 septembrie, o altă nenorocire s-a abătut asupra familiei: casa din Răchiți a luat foc.

”Casa noastră a ars. Fiind acoperită cu stuf a ars fără milă, lăsându-ne asupra iernii fără acoperiș. O vecină se certase cu mama de la păsările din curte și s-a răzbunat. Doar asta-i mai lipsea. Era în pragul disperării! Nu am cuvinte de a putea descrie suferința și durerea mamei, dar și a copiilor. Oamenii au ajutat-o fiecare cu ce a putut. A acoperit casa cu draniță și din ce i-a rămas a făcut o fântână în curte care este și astăzi”.

S-a terminat războiul. A venit tata acasă. Jale și durere a rămas în urma războiului.

”Mama era epuizată de suferință și s-a îmbolnăvit. A dus-o așa o vreme, dar boala se instala cu îndrăzneală”, povestește mai departe doamna Maria.

Încă nu înțelegea mersul lumii, dar simțea cu inima de copil toată durerea familiei. În 1946-1947 a venit seceta cumplită, apoi foametea care mânca în carne vie.

”Ce a mai rămas de la război a distrus foametea. Mama se topea de suferință și de mila copiilor. Mi-o amintesc ca prin vis. Mă mângâia pe creștet și plângea, spunându-mi că ea va muri și cine o să mai aibă grijă de mine... Se vede că mă iubea cu mare durere”.

Și a murit. În 1948, pe 6 februarie, mama a plecat la Domnul. Avea 34 de ani. Maria abia împlinise 6 ani.

”Primul cadou pe care l-am primit la 6 ani a fost despărțirea de mama. Dacă până la această vârstă nu am gustat amarul vieții destul, abia cum începe... Lacrimi și durere”.

La trei luni de la moartea mamei, tatăl s-a recăsătorit. O femeie din sat, care avea și ea două fete, i-a devenit mamă vitregă. În anii ce au urmat au mai apărut încă patru copii. În total 10! Și tot atâtea cruci de purtat.

”Fă un pas către El și El face 1000 de pași către tine”

La școală a învățat să scrie și să citească atât cât să nu rămână neștiutoare de carte. Purta o pereche veche de bocanci de-ai tatei și scria cu strujanul. Destul cât să pună mâna pe Cartea ce avea să îi rămână alături o viață întreagă.

Avea 10 sau 12 ani când i-a cerut tatei voie să deschidă Biblia.

”Și mi-a dat-o! Am citit-o pe toată într-o iarnă, din scoarță-n scoarță! Ei, asta a fost Lumina mea. Dacă ați ști, am topit-o în inima mea de copil! Uneori citeam câte-o frază... și iar o citeam, o repetam de câteva ori și nu-mi venea a crede că ne iubește Dumnezeu pe toți, învățați și neînvățați, bogați sau săraci. Fă un pas către El și El face 1000 de pași către tine”, își amintește doamna Maria.

Dumnezeu i-a fost prieten, sfătuitor, salvare, tăinuitor a toate cele greu de purtat.

”Nimeni nu-mi lua apărarea, munceam peste puterile mele de copil. Toți mă băteau și, iată, aici văd că Dumnezeu mă iubește și pe mine și mă vede, și mă aude, și astea mi-au dat puteri și curaj și de aceea au rămas scrise pe inima mea”.

”M-aș duce să-i slujesc, ca sclavă, în jur de cinci ani”

Anii care au urmat i-a petrecut așa, cu gândul că Cineva o iubește și pe ea. Dar cu cât treceau zilele, anii, în ea se năștea puternica dorință de a ajunge la Ierusalim.

”Cum să fac să ajung? Și iată că îmi vine un gând: să pot găsi pe cineva bogat și credincios, m-aș duce să-i slujesc, ca sclavă, în jur de cinci ani, poate șase sau chiar șapte ani. I-aș sluji cu credință și frică de Dumnezeu, i-aș îngriji bătrânii, i-aș crește copiii ori prin curte la animale, aș îngriji cu multă stăruință și cât mai corect. Iar el să-mi dea hrană fără pretenții cât să pot trăi și ceva de îmbrăcat, chiar și desculță pot munci, dar la urmă, când va socoti el că mi-am făcut datoria, să-mi plătească drumul la Ierusalim”, a gândit cu  mintea de copil Maria Moșneagu.

Un vis pe care l-a tras după ea în zile și nopți grele, în ani de durere și răbdare. În zeci de ani de muncă și iar muncă. S-a căsătorit, a născut trei copii pe care i-a purtat prin școală și i-a așezat la casa lor: toți cu studii superioare, cu familii frumoase.

”Și ieșită la pensie bucuroasă, copiii căsătoriți toți, mă gândeam eu la visul meu de altădată și cum Dumnezeu nu uită de noi. Auzisem că se poate merge la Ierusalim”.

A aflat ce acte are nevoie, cât costă... Și, după zeci de ani, doamna Maria începe pentru prima dată să lucreze doar pentru visul ei.

”Încep să adun ban cu ban cumpărându-mi dolari și în trei ani de zile am strâns eu ceva, am mai împrumutat și am pregătit și actele. Minunea minunilor... Eu doream să servesc pe cineva 5 ani sau mai mulți, ca sclavă, apoi ei să-mi plătească drumul la Ierusalim. Tot cinci ani au fost sacrificați, dar mult mai roditori au fost după planul Lui Dumnezeu; 3 ani am adunat bănuț cu bănuț și am strâns 700 de dolari, apoi diferența de bani am împrumutat-o și am plecat la Ierusalim. Când m-am întors, în doi ani de zile am dat toate datoriile pe care le făcusem pentru plecare!”, socotește Maria Moșneagu.

A povestit în stânga și-n dreapta despre minunile văzute, dar mai ales despre bucuriile duhovnicești. De la Protoierie i s-a propus să așeze pe hârtie ce a văzut ”și poate vom tipări”.

Ascultătoare, doamna Maria nu a mai stat pe gânduri și...

”...am început a scrie pe un carnețel (vocabular), nu a fost de ajuns. Am scris pe un caiet de 48 de file, nu a fost suficient, apoi am scris pe un caiet studențesc și acela a fost bun și binecuvântat”.

Așa a apărut cartea ”Pelerin la Sfintele Locuri”. Apoi încă două...

”Părintele Justin mi-a spus: Tu să scrii, că poți!"

A fost greu la prima carte. Pentru că, apoi, nu s-a mai desprins de masa de scris. Își poartă crucea și scrie, așa cum a îndemnat-o și bunul Părinte Justin Pârvu.

"Când am fost la Părintele Justin, s-a uitat la mine și mi-a spus: tu ă scrii, că poți! Am scris o poezie pentru el. Îl port în suflet ca pe-un sfânt. Mă rog la Dumnezeu să îl primească în ceata sfinților și el să se roage pentru noi, să nu ne lase pradă ispitelor de azi. Pentru că nu tot ce strălucește e si bun", spune Maria Mosneagu.

Vocea blândă și caldă, cu un zâmbet șăgalnic gata să inunde, chiar și printre lacrimi, chipul ei angelic. Povestește fiecare întâmplare cu uimire și cu seninătate. Are curajul mărturisirii și darul propovăduirii minunilor.

"Să ne îndreptăm gândul la Dumnezeu și toți să ne unim, să ne încălzim unul pe altul, ca niște cărbuni ce se aprind. Cu cât o să ne rugăm mai mult, cu atât Dumnezeu o să stopeze și răutatea. Dacă nu, o să fim în ispite. Unii nu își dau seama, pentru că trăiesc bine. Prea puțini își dau seama de pericolul care îi paște".