Publicul intră în sală direct în ”Iona”, simte cu Iona, așteaptă cu Iona. Întunericul din sală îi cuprinde deopotrivă pe actor și pe spectator, de aceea și călătoria se face împreună, mai bine de 70 de minute, până la finalul cu aplauze.
”Iona” este un spectacol ”colectiv”, dacă ținem seama de faptul că ni se prezintă drept o coproducție a Teatrului ”Mihai Eminescu” Botoșani și Facultatea de Teatru (Regie) a Universității ”Babeș-Bolyai” Cluj Napoca, cu sprijinul Fundației Marin Sorescu.
Modernitatea lui Marin Sorescu înseamnă mai cu seamă ”a vedea lumea răspândită în diferite forme la fiecare dintre noi și evidențiate prin opera artistică” (Al. Ivasiuc). O modernitate care este valabilă și astăzi, la peste cinci decenii de la apariția în revista ”Luceafărul”. Ca poet-dramaturg, Marin Sorescu unește elementele haotice, însă totul se petrece într-o rigoare bine stăpânită. Nu există, în construcția generală a operei, nici un amănunt eliberat și abandonat întâmplării, nicio asociație de stări, de cuvinte, care să nu fie conștient controlată de autor, o luciditate care se transferă și actorului-interpret pe scenă.
Marin Sorescu este vizionar, original, modern. Creator de metaforă, dar – paradoxal – o metaforă care impune limite, care stabilește granițe într-o lume dură, devoratoare și deopotrivă realistă. Iona este un simbol, dar este în același timp și un erou. Dintr-un om simplu, care își vedea ”de trebușoara lui”, Iona crește pe întreg parcursul călătoriei, o călătorie către sine care transfigurează și care transcende lumea obișnuită. Pentru că Iona vrea să înțeleagă, are nevoie de un sens și un rost, își depășește condiția. Însă lupta lui nu e una pur metaforică, nu e statică, nu se construiește doar la nivel ființial, ci este una dinamică, în continuă mișcare. Iona se recunoaște în propria revoltă, publicul se regăsește în lupta lui Iona.
Închis și totuși liber. Înghițit și totuși cu o imensă rezervă de vitalitate, pregătit pentru o nouă închisoare. Într-un aparent repaus, din repaus în repaus, o extragere din lumea ce se zbate încă în propriile nevoi, dar în același timp o deschidere către sine, o libertate care devine sursa trăirilor adevărate, autentice.
Salvarea căutată de Iona înseamnă ieșirea la lumină, dar nu înspre afară, ci în sinele lăuntric, depozitar al valorilor adevărate. Drumul, calea, pot fi deseori greșite, însă căutarea aduce cu sine noi perspective.
Impresionează mai ales la Iona discursul de ”vers”, sensurile subversiv-simbolice, jocul verbal care desface sensurile și le ramifică într-un soi de carusel, amestecând imaginile reale cu visul, cu transcendentul.
Poposind în sala de spectacole de la Cinematograful Unirea Botoșani, regăsim același conflict teatral, același univers mărunt brăzdat de înălțimi poetice și de provocări soresciene.
Alexandru Dobynciuc nu este doar un personaj, el nu ne prezintă drama unui individ, ci ne obligă să coborâm în propriile conștiințe, unde ne arată dimensiunea existenței.
Un om singur. Așa cum și trebuie să fie marea călătorie a cunoașterii. Alexandru Dobynciuc și-a asumat și rolul, și misiunea.
Regizoarea Bianca Laiu a mizat tocmai pe capacitatea actorului de a se desprinde de tot ce știa despre sine și de a îmbina forța cu emoția, sfioșenia cu revolta, tristețea cu spaima. La care adăugăm efortul uriaș al lui Alexandru Dobynciuc în a ”duce” de la un capăt la altul un text dificil, într-o formulă interpretativă care solicită nu doar memoria, ci și împletirea succesivă a stărilor prin care trece personajul sorescian.
Și prin acest rol, Alexandru Dobynciuc dovedește că nu este un actor de conjunctură, ci unul de vocație. În ”Iona”, personajul lui Dobynciuc are farmec, are umanitate, știe să fie ludic, dar și dramatic, umple scena fără să deplaseze haotic acțiunea, ci o construiește temeinic. Este zeu și Dumnezeu, trece cu lejeritate de la poezie la monolog, descifrează în cheie metaforică sensurile aparent încifrate. Publicul empatizează cu Iona, spectatorul este îmblânzit și cucerit pe parcurs, pe măsură ce emoția crește și personajul se dezvăluie. O altă reușită a lui Alexandru Dobynciuc vine și din tonalitățile diferite ale vocii, dar și din dinamica replicilor care transferă astfel către public noi perspective asupra personajului.
Un spectacol întregit/completat de prezența lui Petruț Butuman, un personaj ”de sprijin”, al cărui rol devine însă unul esențial în regia propusă de Bianca Laiu. Fără o replică, personaj construit doar prin mimică, gesturi, acțiuni pe care se sprijină evoluția lui Iona.
Și nu putem să nu amintim aici că, în textul piesei, Marin Sorescu însuși scria despre posibilitatea ca Iona să fie interpretat de către doi actori, cu mențiunea ”dacă rolul va părea greu”, conștient de complexitatea, dar și de efortul la care este supus un singur interpret. Poate (și) din astă pricină, regizoarea Bianca Laiu introduce în scenă o ”umbră”, un personaj căruia i se încredințează meniri diverse, de la înger la demon, cu accente provocatoare sau, dimpotrivă, acțiuni menite să detensioneze sau să despovăreze.
O amprentă artistică aparte este coregrafia semnată Victoria Bucun. Este elementul care, de multe ori, face legătura între cele două personaje din scenă, uneori unind, alteori rupând/cumințind ritmul pentru ca apoi acesta să revină într-un alt registru actoricesc. Mișcările sunt construite coregrafic, dar devin imagini, fracturi cu aer de imponderabilitate, care scot din material, din lumesc și duc spre un chaos controlat bine din punct de vedere regizoral.
Scenografia lui Mihai Pastramagiu se dovedește a fi una nu doar originală, ci și extrem de practică în economia și în specificul unei săli de cinematograf. Asigurând dinamica spectacolului, decorul aduce în scenă, prin simboluri și obiecte, atât interiorul/ închisoarea, cât și trimiteri către lumea de afară.
Intrarea în sala de spectacol se produce într-un mod care, până la un punct, creează disconfort pentru spectatorul neavizat. Și asta pentru că ”Iona” nu începe cu gongul obișnuit (care lipsește definitiv la această reprezentație), spectacolul nu oferă răgazul așezării pe îndelete în rândul și la locul indicat pe bilet (indicații la care, de asemenea, s-a renunțat). Publicul intră în sală direct în ”Iona”, simte cu Iona, așteaptă cu Iona. Întunericul din sală îi cuprinde deopotrivă pe actor și pe spectator, de aceea și călătoria se face împreună, mai bine de 70 de minute, până la finalul cu aplauze.
”Iona” pe scena botoșăneană pare să fie, dintru început, un risc asumat. Nu vorbim despre un text bine primit de liceeni; un spectacol cu un singur personaj care își supune publicul unui efort intelectual deloc de neglijat; un spectacol la care nu se râde, nu se plânge. Însă tocmai aici este farmecul acestei producții teatrale. În tăcerea pe care o impune, în provocările pe care le stârnește, în personajul care vorbește fiecăruia în parte și în care fiecare se regăsește. Adăugăm la acestea o sală de cinematograf care presupune un alt aranjament scenic, de la decor până la lumini, sonorizare, intrări.
Reacția publicului botoșănean a arătat că ”Iona” este un act teatral de care aveam nevoie. Și se va dovedi acest lucru cu fiecare spectator care, odată ieșit din sală, va ști că Iona poate fi și el. Iar asta nu îl mai înspăimântă, pentru că acum cunoaște drumul către sine.
« »
« »
« »