Se împlinesc astăzi, 17 aprilie, ”75 de ani de la moartea bunicului meu poet, pe care l-am cunoscut doar din fotografii, din picturi, din lectura cărților lăsate de el și din amintirile de familie”, spune Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat și fiica unui alt mare om de cultură, Dinu Pillat.

Monica Pillat face o emoționantă evocare bunicului său în cartea ”Cultura ca interior”, publicată la Editura Vremea, în anul 2001, din care vă prezentăm câteva fragmente:

”Când eram copil, cel mai mult mă impresionau trei dintre tablourile de acasă. Pe peretele de lângă fereastră, în camera bunicii, se afla portretul lui Ion Pillat, pictat de soția lui, Maria Pillat Brateș, în vara ultimei vacanțe la Miorcani. Sub pălăria alb-veștedă, ochii încercănați ai poetului își rezemau absent privirea pe dealuri, în vreme ce mâna care ținea bastonul avea paloarea unui asfințit de iarnă. De câte ori mă uităm la acel tablou, îmi simțeam sufletul cotropit de o jale cețoasă și aveam senzația că în odaie se răspândea că o mireasmă irespirabilă fanarea chipului pictat.

Pe alt perete dinspre ușa aceleiași încăperi, era înrămat un vechi poem francez, adus de bunicul meu dintr-o altă călătorie. Titlul în traducere ar fi „Bucuria astei lumi”, iar textul, scris cu litere negre și rotunde, închipuia esența clasicei fericiri: să nu râvnești la nimic din ce nu poți avea, călăuze să-ți fie stăpânirea de sine și liniștea împlinitei datorii. Poemul dialoga cu portretul într-un fel ciudat, într-o căutare încordată de descifrare reciprocă. Împăcarea părea că vine din al treilea tablou, care înfățișa un copac despletit în două trunchiuri umbroase, ce se proiectau pe albastrul moleșit al unei amieze de vară la Florica. În spatele pomului uriaș se ridica o căsuță de țară, iar în fund, pe dâmb, era așezată în ecou o mică zidire albă. Deși nu cunoșteam legăturile peisajului, pictat de Ștefan Popescu, cu realitatea, îmi plăcea să-mi imaginez că intru în tablou, că mă cufund în verdele cald până la uitare, și când mă întorceam din visare, simțeam o pace adâncă dar mă încerca totodată și tristețea revenirii la un eu, pe care atunci îl socoteam a fi numai al meu. Mai târziu când am aflat că acela era peisajul în care crescuse Ion Pillat, că mica zidire albă era mormântul bunicilor bunicului meu, m-am gândit că imboldul de a pătrunde în tablou se acorda lăuntric cu dorul de demult al poetului după raiul copilăriei pierdute. În același timp, din liniștea pământului, vegheat de capela albă, se ridica un sentiment de alinare și alean.

Îmi aduc aminte apoi de aceeași cameră ruginie cu fotolii obosite, de șevaletul bunicii mele, de biblioteca scundă în care erau păstrate de ea cu pietate edițiile princeps ale volumelor lui Ion Pillat. Revăd obrazul ei grav aplecat asupra paginii, părul alb cenușiu luminând în penumbră. Îmi citea din poeziile bunicului meu cu o voce joasă, iar ochii ei adânci ca fântânile răsfrângeau ceva de dincolo de mine, o lume din care eu prindeam numai sfârșitul.

Îmi vorbea despre Ion Pillat că despre ceva inefabil, ca despre o parte tăcută a ființei ei și de aceea povestirile înconjurau subiectul fără să-l atingă, încifrându-l, pentru a-l învălui în mister. Dar mai mult decât în cuvinte, existența poetului se prelungea în gesturile și în felul ei de a trăi. Mă încânta grația cu care ținea în mână ceașca de ceai, eleganță cu care se mișcă în cele mai ieftine haine, contemplam neliniștea și fervoarea cu care picta florile, afară în curtea cu castani, sau în odaia unde obiectele orchestrau amintirea și în acele momente îmi închipuiam cum compusese Ion Pillat. Priveam degetele lungi, muzicale, care cercetau culorile, chemându-le într-un tablou, și îmi imaginam o altă mână călătorind printre versuri până la întrebările mele. De-a lungul anilor am tot iscodit-o cu întrebări dar ea îmi răspundea invariabil, cu același zâmbet enigmatic: într-o bună zi ai să ajungi să-l cunoști.

Nici tata nu mi-a povestit multe despre Ion Pillat, dar părintele dăinuia în modul în care fiul îi ducea felul de a fi mai departe, în aranjarea cărților în bibliotecă, în gingășia mâinilor subțiri ținând volumele că pe niște ofrande, în catifelarea melancolică a glasului lui citindu-ne seara din poeții și prozatorii săi preferați români sau străini. Copil fiind, ascultam cu sufletul la gură lecturile pe care ni le făcea mamei și mie și deși nu înțelegeam toate cuvintele, vocea lui caldă, degetele care dirijau muzica textelor mi-au rămas pe totdeauna în memorie. Treptat, acea muzică mi-a devenit inteligibilă și alături de el am pășit în spațiul fascinant al culturii și artei. Spun fascinant pentru că intrarea într-un asemenea spațiu constituia o aventură pentru tatăl meu iar modul său de a mă face să particip la spectacolul artei era să-mi arate cum cultura, ca energie luminoasă, conduce la cunoașterea de sine prin alții. Apropierea lui de literatură nu era una academică, ci una sufletească. M-a obișnuit cu un lucru mai puțin întâlnit în critica mai veche sau mai nouă, și anume să consider operele de artă drept punți către împrietenirea cu autorii lor. Cred că această viziune o moștenise de la tatăl sau care atât prin antologiile pe care le-a alcătuit din creațiile poeților români cât și prin traducerile din literatură străină, visase la sufletul altora că la propriul lui suflet”.

Destinul tragic al familiei Pillat

Născut la Bucureşti, pe 31 martie 1891, Ion Pillat îşi petrece anii copilăriei în Miorcanii Botoşanilor, ilustrul scriitor spunând deseori, în anii mai târzii ai vieţii: "m-am considerat şi mă consider moldovean, mai ales ca temperament poetic şi ca tendinţă generală a firii mele adânci".  

La data de 17 aprilie 1945 a suferit o congestie cerebrală în plină stradă, în Bucureşti. Este transportat acasă în stare de inconștiență, iar până seara a decedat. Avea 54 de ani. După 1945, poezia sa este trecută la "index", din rațiuni strict politice.

(Ion Pillat)

În anul 1883, tatăl său, Ion N. Pillat, intrase în posesia proprietăţii de la Miorcani, din fostul judeţ Dorohoi, locul care avea să îl inspire pe poetul Ion Pillat, dar şi pe fiul acestuia, Dinu.

Ion N. Pillat se va afirma ca om politic, în parlamentul ţării. Căsătoria cu Maria, cea de a doua fiică a liberalului Ion C. Brătianu, îl implică şi mai mult în tumultul vremurilor, fapt care, de altfel, îşi va pune pecetea pe destinul tuturor membrilor familiei Pillat, care vor fi purtaţi prin grele puşcării urmate de domicilii forţate. Ion Pillat îşi petrece copilăria la moșiile bunicilor, la Florica, pe Argeș, și la Miorcani, pe râul Prut. Face studiile primare în particular, cu examene susţinute la Şcoala Primară 1 din Piteşti, iar cele gimnaziale la Liceul "Sf. Sava" din Bucureşti. Mama lui îl ia la Paris, unde urmează, ca extern, cursurile Liceului "Henry IV".

Îşi satisface stagiul militar în ţară, apoi se înscrie la studii la Sorbona, unde va aprofunda istoria şi geografia, dar va urma şi studii de drept. În 1913 obţine licenţa în Litere, iar un an mai târziu pe cea în Drept.   În anul 1911 debutează cu poezie în Convorbiri literare, sprijinit de Titu Maiorescu. Participă la campania din 1913, în Războiul de Reîntregire, ca ofiţer de legătură pe lângă misiunea militară franceză, dar şi la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919, ca secretar al lui Alexandru Vaida-Voievod, președintele delegației ardelene. În anul 1915 se căsătoreşte cu pictoriţa Maria Pricopie-Dumitrescu, care va fi cunoscută în mediul artistic ca Maria Pillat-Brateş.

În anul 1936, Ion Pillat este distins cu Premiul național pentru literatură și ales membru corespondent al Academiei Române. În 1937 a tradus din Charles Baudelaire și a publicat volumul Țărm pierdut. A publicat în 1942 o antologie de traduceri din poezia germană și volumul de versuri "Împlinire". În 1944, sub titlul "Poezii", a apărut întreaga sa operă lirică, scrisă în perioada 1906 - 1941.

Soţia lui Ion Pillat, pictoriţa Maria Pillat-Brateş, a fost închisă în 1949 si apoi a avut cinci ani domiciliu forțat la Miercurea Ciuc.

La doi ani de la moartea tatălui său, în 1947, criticul și romancierul Dinu Pillat avea să fie îndepărtat de la Facultatea de Litere, unde era asistent al lui George Călinescu.

(Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat)

Fiica lui Dinu şi a Corneliei Pillat, Monica Pillat s-a născut la 8 octombrie 1947, la Bucureşti. Membră a Uniunii Scriitorilor, la secţia poezie. Absolventă a Facultăţii de limbi germanice, secţia engleză-română (1970). Doctorat în literatură comparată (1978). Profesor în domeniul literaturii engleze şi americane, la catedra de limbi străine a Institutului Pedagogic din Bucureşti (1970-1972) şi apoi la catedra de literatură engleză a Facultăţii de limbi străine, Universitatea Bucureşti (1973-2005). Ultimele cărţi: Biruinţa unei iubiri. Dinu şi Nelli Pillat, Ed. Humanitas, 2008; Sufletul nu cunoaşte distanţele. Pia Pillat, Ed. Humanitas, 2009; Dinu Pillat. Aşteptând ceasul de apoi, Ed. Humanitas, 2010, Minunea timpului trăit. Pagini din corespondenţa Monicăi Pillat şi a lui Lily Teodoreanu cu Pia Pillat, Ed. Humanitas, 2010; Dinu Pillat. Tinereţe ciudată şi alte scrieri, Ed. Humanitas, 2011; Dinu Pillat. Spectacolul rezonanţei, Ed. Humanitas, 2012. Povestind despre atunci cu Barbu Cioculescu, Ed. Humanitas, 2012.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: