Se împlinesc astăzi 131 de ani de când Mihai Eminescu se stingea din viață.

Născut la Botoșani, un oraș pe care l-a iubit și în care s-a întors de cele mai multe ori înfrânt, obosit, chinuit de boală. Aici a lucrat, din toamna anului 1864 până în primăvara lui 1865, ca practicant la Tribunal şi copist la Comitetul permanent al judeţului Botoşani. Străbate orașul, în augustul fierbinte al anului 1876, când moare ”dulcea mamă” de la Ipotești. Târziu, în amurgul (prea timpuriu) al vieții, Mihai revine în Botoșani, unde va poposi o vreme la sora Harieta. Era iunie 1887, când Marele Foc de la Botoșani mistuia hulpav sute de case. Printre ele, și cea de lângă Biserica Uspenia, unde poetul se născuse.

Astăzi, botoșănenii îl trăiesc pe Eminescu într-o rostire uneori entuziastă, alteori patriotardă. Sau, nu de puține ori, în amintirea duioasă a oamenilor simpli, cei care îi mai citesc poeziile, îi mai caută articolele sclipitoare.

De cele mai multe ori, însă, umplem cu Eminescu două zile pe an: 15 ianuarie și 15 iunie. Îi mai silabisim numele cu năduf dacă ne amintim de ruina unui teatru care a fost odată sau când ne poticnim în electoralele pavele de pe bulevardul urbei.

Despre ziua de 15 iunie și Eminescu, în vreme de pandemie și de restriște culturală, vorbim cu Gellu Dorian. Scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, organizator în ultimele decenii al Zilelor Eminescu, precum și inițiatorul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu”, care se acordă la Botoșani de 30 de ani. 

Eminescu în 100 și 31 de ani

-100 plus 31. Pentru că ați fost implicat direct, înainte de 1989, în activitatea culturală a urbei Botoșani, cum vi se pare că ne raportăm astăzi la Eminescu, la 31 de ani de la eliberarea de sub comunism, față de – să spunem - anii 70-80? Dacă s-ar realiza, de pildă, un studiu doar sub acest aspect – al comemorărilor începând cu anul 1900 până în 15 iunie 2020, ar fi posibil să avem și imaginea unui parcurs cultural odată cu cel social, istoric?

Gellu Dorian: Cel puţin din 15 ianuarie 1969, când a avut loc prima ediţie a Zilelor Eminescu, după reîmpărţirea administrativă în judeţe a României, zilele de 15 ianuarie şi 15 iunie au fost marcate la Botoşani şi Ipoteşti prin prezenţa unui număr mare de scriitori, de personalităţi ale culturii române. Era o primă formă a dezgheţului după perioada bolşevizării şi proletcultismului.

Manifestările erau în tipicul impus de ideologia de atunci, dar au fost şi momente de reală împlinire culturală, de aşezare a lui Eminescu în adevărata memorie a timpului, pe care şi-o merita pe deplin.

Anii 70-80 au fost grei din toate punctele de vedere. Cultural vorbind, ca peste tot, s-a impus peste toate valorile cultural-tradiţionale cultul pentru cel mai iubit fiu al poporului - Ceauşescu. Însă când era vorba de Eminescu, chiar dacă ochii şi timpanele securităţii erau aţintite asupra duşmanului poporului, aşa cum s-a întâmplat la centenarul morţii poetului, în iunie 1989, cei care au avut de spus ceva au spus: s-a auzit şi ”Doina” şi ”La arme”, s-au cântat cântece după versurile lui Eminescu, s-a încercat o punere în valoare a dramaturgiei eminesciene, singura încercare de altfel din ţară, aici, la Botoşani, de a valorifica dramaturgia uitată a lui Eminescu. Trebuie selectate faptele bune şi iertate, dar nu uitate, coerciţiile de tot felul, pentru a nu fi repetate.

O cercetare în domeniu, fie şi sub spectrul sociologic, nu poate anula existenţa consolidării unei memorii eminesciene, după ce tot felul de încercări alogene l-au ţinut în beznă mult timp pe cel mai mare poet al românilor. Eminescu a fost sărbătorit cum se cuvine aici, la Botoşani, chiar la un an de la moarte, când un grup de studenţi a inaugurat primul bust al poetului, în curtea Şcolii Marchian, bust pe care îl vedem acum în Parcul Eminescu. Reacţii antiromâneşti ale alogenilor au fost şi atunci, când bustul a fost dat jos de pe soclu şi târât prin noroaie. Dar peste timp acele noroaie de pe chipul lui Eminescu au fost spălate şi astfel îl avem pe Eminescu drept simbol al identităţii noastre naţionale, fără de care am fi rătăcit încă un timp fără busolă.

De atunci, din 1890, în diverse perioade, sub diverse forme, Eminescu a fost omagiat la Botoşani, fiind acum numele în jurul căruia roiesc tot felul de inşi, aşa-zişi politicieni, cărora, vorba poetului, "i-e ruşinii omenirii să le zică oameni".

”Eminescu este scriitorul canonic în totalitate, nu în fragmente sau în aceleaşi poezii”

-(Mai) este Eminescu un brand al Botoșanilor? Ce s-a câștigat, ce s-a pierdut în ultimii 30 de ani, din acest punct de vedere?

- Eminescu e brand românesc. Că s-a născut la Botoşani, dă şansa oraşului natal să şi-l asume ca brand. Însă din timpul vieţii, chiar dacă Eminescu a manifestat o afecţiune aparte pentru acest  loc, botoşănenii nu l-au respectat cum se cuvine, nu i-au acordat acea pensie, acea rentă viageră, de care poetul avea nevoie când era bolnav şi îngrijit de sora sa, Harieta. Apoi, peste ani, sub diverse ocupaţii politice, a fost ascuns, dat uitării, ca mult mai târziu să fie recunoscut ca poet născut aici, valoare de nepreţuit, dându-i-se numele lui unui bulevard, parcului, unui liceu sau teatrului.

Acum, în oraş, sunt 6 lucrări de artă ce-l reprezintă, dintre care doar două sunt vizibile, în rest toate celelalte stau pitite după boscheţi: cea din faţa Teatrului nu poate fi văzută de la distanţă, aşa cum trebuie, din cauza tufelor din faţă; statuia din curtea Uspeniei, la fel, ascunsă de crengile copacilor, lucrare care ar trebui să fie scoasă în stradă şi aşezată pe un socul de şase metri, aşa cum a fost concepută de Oscar Han - am propus mai de mult un proiect edililor oraşului, de scoatere la lumină a statuii, dar nimeni nu s-a uitat peste el; cel din parcul de lângă Casa Tineretului, la fel. Prin urmare, în aceşti ani, prin aceste atitudini faţă de Eminescu, omagiat doar la ziua de naştere şi la cea de moarte, s-au pierdut, la Botoşani, noţiunea şi fondul de brand. Prin urmare, respectul faţă de imaginea poetului, în fond faţă de imaginea oraşului care l-a dat lumii pe Eminescu.

-Dacă ați fi solicitat să propuneți – ca scriitor, reprezentant al Uniunii Scriitorilor din România – o temă Eminescu pentru elevii de liceu, ce anume din viața sau opera poetului  ar avea un impact mai puternic?

- Eminescu în sine este o temă. Aşa cum Shakespeare pentru englezi este prezent la toate nivelurile, cu tot ce a scris, aşa şi Eminescu trebuie cunoscut în întregime, de la poezia, proza şi teatrul său la articolele politice şi sociale, la fragmentele de jurnal, scrisori etc. Profesorii trebuie să gândească o astfel de temă, nu un reprezentant al Uniunii Scriitorilor din România. Eminescu este scriitorul canonic în totalitate, nu în fragmente sau în aceleaşi poezii, doar aceleaşi mereu, încât devine un şablon, un scriitor redus la doar câteva poezii. Eminescu trebuie citit tot timpul, cu plăcere, nu cu obligaţia coercitivă, aşa cum, deseori, este impusă această lectură de profesori.

-În afară de ora de limba și literatura română, în ce manual ar mai putea intra Eminescu, având în vedere vastele scrieri încă neexplorate suficient până astăzi?

- În cel de istorie, în cel de filosofie, în cel de logică sau de etică. Dar de-ar intra cum se cuvine în cel de limba şi literatura română şi tot ar fi ceva.

”Oraşul care se mândreşte, doar la nivel de mândrie fadă, cu numele lui Eminescu…”

-În orașul în care s-a născut Eminescu, în ultimul deceniu, cel puțin, s-a făcut prea puțin pentru memoria lui Eminescu. Un bust din bronz (semnat Nora Dorian), un altul într-un parc… În rest, în Botoșani avem doar nume: un bulevard, un teatru, un liceu. Nu este cam puțin?

- Da, pe lângă acel miniansamblu sculptural, realizat de fiica mea, în 2000, lucrare donată de Fundaţia Culturală ”Hyperion" Botoşanilor, a mai fost inaugurat un bust al poetului, realizat de Dumitru Pasima, în 2000, amplasat în parcul de lângă Casa Tineretului. Dar nu este, evident, suficient. Oraşul care se mândreşte, doar la nivel de mândrie fadă, cu numele lui Eminescu, să nu aibă, la vedere, o statuie impunătoare a poetului, e o dovadă de totală lipsă de recunoaştere şi de respect faţă de poet, faţă de tradiţia culturală a oraşului. Dar cine să se ocupe de aşa ceva? Există o comisie de cultură în cadrul Primăriei Botoşani, o echipă de arhitecţi la departamentul Monumente al municipalităţii, dar, se vede, au altceva de făcut sau consideră că pentru Eminescu, din acest punct de vedere, s-a făcut suficient. Nu, nu s-a făcut mai nimic semnificativ - Eminescu nu este vizibil la Botoşani din acest punct de vedere.

Există, de altfel, la Botoşani, o instituţie guvernamentală, subordonată Ministerului Culturii, care ar trebui să privească şi sub acest aspect patrimoniul cultural al oraşului, dar nu o face, ci, într-o indolenţă specifică oamenilor fără iniţiativă, mănâncă banii publicii fără să facă nimic. Dar ce rost are să vorbeşti în casa surzilor despre aşa ceva? De fapt, dacă e să ne uităm la toate instituţiile de cultură din Botoşani, toate sunt anchilozate în mentalităţi perdante, inactive şi invizibile: arată precum teatrul botoşănean, de 10 ani în ruină, sau aşa cum arată clădirea Muzeului Judeţean de Istorie, jupuită, răpănoasă, neatractivă, manageriată prost, aşa cum de fapt sunt mai toate instituţiile de cultură din subordinea Consiliului Judeţean Botoşani.

-Nu putem să nu amintim astăzi de Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu”, acordat la Botoșani și care a devenit cel mai râvnit premiu literar din România. A contribuit, incontestabil, la renumele Botoșanilor chiar de la prima ediție. Cum vedeți pe viitor acordarea acestui important premiu?

- Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" este singura instituţie naţională cu adevărat, care a luat fiinţă la Botoşani imediat după 1990, instituţie nefinanţată cum trebuie, care, totuşi, prin faptul că este, în mare parte susţinută de Consiliul Local şi Primăria Municipiului Botoşani, funcţionează în standardele impuse de importanţa unui astfel de premiu, devenind la 30 de ani pe care îi are, singura instituţie botoşăneană recunoscută pe plan naţional, fiind prezentă în mentalul colectiv din România. Şi asta doar pentru că Fundaţia Culturală "Hyperion-cb" s-a luptat cu tot felul de inşi răpitori şi găunoşi pentru a-l menţine în viaţă, pentru a impune acest premiu literar pe plan naţional. Şi asta fără să primească vreun leu public pentru a funcţiona pe parcursul unui an pentru pregătirea evenimentului.

-Vom avea vreodată în Botoșani o Casă a Personalităților?

- Cu o astfel de mentalitate a celor care diriguiesc destinul oficial al culturii botoşănene, nu, nu va fi posibil niciodată. Două case deosebite au avut ca scop, în anumite perioade, să devină adăpostul unei astfel de iniţiative: Casa Sofian, intrată în administrarea Mitropoliei Moldovei, stând în refacere de zeci de ani, şi Casa Ankele, aflată  momentan în "custodia" unei persoane.

Am mai propus în această perioadă de 30 de ani ai democraţiei noastre originale un proiect care prevedea şi o astfel de valorificare a memoriei personalităţilor botoşănene - corpul de clădiri de lângă Uspenia, printre care se află şi clădirea de pe locul casei în care s-a născut Eminescu, să fie preluat de primărie şi transformat într-un centru cultural, care să adăpostească un astfel de muzeu al personalităţilor botoşănene, un centru muzeal Eminescu, spaţiul fiind ultracentral, generos. Dar, nimic. Astfel de iniţiative culturale în centrul istoric al oraşului l-ar scoate de sub mizeria în care se află acum. Dar aşa ceva, cu astfel de mentalităţi, nu se va întâmpla, din păcate, niciodată la Botoşani.

(15 iunie 2020, scriitorii botoșăneni la bustul Poetului din Parcul Mihai Eminescu)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: