Nu știu dacă doar pandemia de Coronavirus a scos la iveală starea de fapt a activităților culturale curente din orice localitate din România, care, fie de dinainte de 1989, fie după 1990, organizau, prin diverse instituții bugetare sau ONG-uri, conform unor calendare anuale, tot felul de manifestări culturale, care aveau rolul, prin interacțiunile incluse, să anime viața comunităților. Această abulie culturală prin care trecem în prezent, să o numesc așa, acută acum, dar în orice moment putînd deveni cronică, exista și înainte, chiar dacă se mima o hărnicie la normă care trebuia să bifeze, stahanovist, împlinirea calendarelor culturale. Și chiar se realizau conform acelor calendare anuale din care s-au născut acum „tradițiile culturale“, unele gemene cu cele ale Festivalului Muncii și Creației „Cântarea României“, altele renăscând, mai ales după 1990, adevăratele tradiții culturale, de la cele mai banale, dar specifice, la cele mai complexe, de elevație și cu ștaif cultural de ținută.

Dacă pînă în 1990 aceste activități aveau o coloratură unică, ideologică, cerută de linia partidului unic, după 1990 acestea au proliferat în spiritul libertății cîștigate, generînd de la localitate la localitate, mai ales pe linie folclorică, de improvizație în special, tot soiul de activități declarate ca făcînd parte din „cultura tradițională“, fie veche, fie de tip nou, de la folclorul neaoș la cel urban, de tip kitsch. Pînă la începutul anului 2020, bubuia țara de „cîntece și voie bună“, de zile de tot felul, ale usturoiului, ale harbuzului, ale peștelui și așa mai departe, toate împănate cu formații artistice de amatori, de rapsozi și scamatori, de formații de muzică ușoară și vedete născute peste noapte, vip-uri de toate soiurile, de farseuri, că nu era sărbătoare din an să nu ofere un prilej pentru desfășurarea „activităților culturale de tradiție“ de acest tip. Și la o astfel de foame culturală s-au mai adăugat după 1990 televiziunile care au umplut casele oamenilor cu produse diverse de calitate îndoielnică, facilă. Nici nu mai era nevoie de altceva! Lumea era mulțumită și se bucura de circ, chiar dacă pîinea era doar la masa invitaților, iar nevoiașii mîncau ce găseau pe acasă. Viața era frumoasă și animată, antrenantă și roditoare. Rănile se vindecau repede, iar ziua de mîine, electoral, devenea din ce în ce mai promițătoare, scoțînd în fruntea instituțiilor de cultură, să ne referim doar la acestea, inși de o calitate mai mult decît îndoielnică. Nu se vedeau găurile sacului, nici cele din sufletele, inimile și mințile oamenilor, unde se adînceau pînă la schimonosirea fețelor. Nunțile erau nunți, botezurile, deși mai puține, pline de speranțe pentru cel venit pe lume, în hazul cumetriilor libere. Halal trai, nineacă!

Totodată și celelalte activități culturale derulate de instituțiile de cultură – de la teatre, filarmonici, orchestre de muzică populară, centre de creație, școli populare de artă, muzee etc. – se desfășurau într-un registru bugetar ce cerea bifări conform calendarelor. Însă după februarie 2020, cînd totul a trecut într-un fel de regie, aceste activități s-au oprit, iar de la un timp unele au dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Pe șestache, în spatele online-ului, telemuncii, șomajului tehnic sau pur și simplu izolării la domiciliu plătite ca un veritabil concediu medical prelungit, au dispărut total unele activități tradiționale, fie culturale sau nu, încet-încet chiar și unele instituții, fie ascunse prin compartimentele altor instituții (cazul revistei „Familia“), fie nefinanțate deloc (cazul revistei „Hyperion“). Unele activități, vizibile altădată, au devenit activități online, vizibile doar pe internet, acolo unde exista interesul pentru o astfel de imitație culturală, asemănătoare cu geanta de vinilin înlocuind pe umărul unei doamne geanta din piele de crocodil, ca să nu dau alt exemplu de altă natură intimă. Se cheamă că, sub această formă imitativă, activitatea culturală și-a continuat traiul, devenind extrem de comodă pentru unii manageri culturali, care, față-n față cu semenii, pe viu cum se spune, își arătau lacunele și incompetențele. Însă și așa aceste activități au fost reduse, în unele cazuri, la zero sau au mai rămas din ele simulacre, așa ca într-un muzeu scheletele de plastic ale dinozaurilor în jurul unui os autentic.

Pot argumenta aici cu unele activități dintr-un areal cultural de reală tradiție, cum este județul Botoșani. Cunosc bine activitatea culturală din acest județ care se laudă, în mod special, cu valori fără seamăn ale culturii naționale, valori născute aici (chiar și așa, județul Botoșani numără cele mai puține case memoriale!), sau cu zone de o bogată zestre folclorică, explorată de cercetători pasionați în domeniu, de la Dimitrie Gusti la Arthur Gorovei, Tiberiu Crudu, Ion Negureanu, Grigore Gheorghiu, Alexandru Bardieru, I.H. Ciubotaru, Dumitru Lavric, Pavel Delion, Constantin Lupu, Vasile Andriescu, Ștefan Ciubotaru, Narcisa Știucă sau Angela Paveliuc-Olaru, ca să nu mai vorbim de recoltarea poeziei populare pe care a făcut-o aici renumitul fiu al acestui județ, Mihai Eminescu. Creșterea și descreșterea activităților culturale specifice, care, în fond, adună în timp, pe lîngă valorile existente, mobile și imobile, fondul unei culturi autentice, pot fi radiografiate acum total în defavoarea timpului prezent. Să numeri peste o sută de ediții, de iarnă și de vară, ale Zilelor Eminescu nu este de ici colea. În cadrul acestora, pentru a schimba formatul din unul banal, facil, în unul de marcă și punere în valoare a poeziei românești contemporane, a luat ființă și Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“, ajuns la 30 de ediții. Și 30 de ediții înseamnă o tradiție bine consolidată! O istorie a acestor ediții, luînd în calcul prezența la Botoșani și Ipotești a unui număr impresionant de scriitori, ar scoate în evidență evoluția acestui tip de manifestare și degradarea acesteia acum, pînă la subțierea substanței care avea menirea să arate lumii păstrarea memoriei poetului național la el acasă. Să faci dintr-o instituție de nivel național una de interes local nu dovedește nimic altceva decît incapacitatea de a onora o mare tradiție culturală de nivel național, susținută timp de peste cincizeci de ani de oameni care au dat sens acelui loc, acum provincializată și chiar încadrată într-un spațiu de alterare progresivă, fenomen extrem de periculos pentru viitorul imediat al acelui spațiu, simbol al valorii culturii naționale.

În spiritul acesta, de onorare a înaintașilor, a valorilor plecate de aici, au fost organizate peste patruzeci de ediții ale manifestării culturale Scriitori pe meleaguri natale, în cadrul căreia erau invitați să revină acasă, să se întîlnească cu cititorii lor, cu oamenii locului, scriitorii originari din Botoșani. Nu puțini la număr. De cîțiva ani nu se mai știe de așa ceva, de parcă ar fi dispărut din România toți scriitorii originari din Botoșani. De asemenea, Șezătorile iernii, continuatoarea Lunii cărții la sate, organizate de fiecare dată în luna februarie, cu șezători la care participau scriitori nu numai din Botoșani, ci și din țară, peste cincizeci de ediții, s-au transformat în întîlniri în exclusivitate folclorice, cu imitații jenante ale unor obiceiuri așa-zis tradiționale de mult dispărute din preocupările zilnice ale localnicilor, așa cum ar trebui să fie cititul, eradicat astfel de cei ce administrează prost astfel de activități. De-a lungul anilor am organizat peste trei sute de astfel de șezători, la care s-au adăugat și alte întîlniri cu scriitorii și cărțile lor, lansări de carte, dialoguri etc. Acum, nici urmă de astfel de întîlniri. Porni Luceafărul…, un concurs național de poezie și interpretare critică a operei eminesciene, ajuns la 40 de ediții, prin care au debutat peste 600 de tineri poeți din toată țara și R. Moldova, chiar și din Ucraina, fie în reviste literare de marcă, fie în edituri de prestigiu, a devenit un simulacru, așa cum de fapt și alt concurs, de data aceasta de teatru, „Mihail Sorbul“, pentru actori amatori și autori dramatici consacrați, nu mai există, sau, știu eu, stă în așteptare de manager competent la respectiva instituție de cultură, care a scos din activitatea ei colaborarea cu scriitorii. Alte și alte astfel de manifestări au trecut în umbră mai ales acum cînd, justificat pasămite, pandemia le-a picat managerilor incompetenți ca o mănușă. Dar de cheltuit se cheltuiesc aceiași bani, prin bifări de alte acțiuni improvizate, care duc, negreșit, la degradarea vieții culturale botoșănene. La fel, în așteptare, sunt și alte instituții de cultură, care, în amorțire pandemică fiind, speră într-o revigorare din letargia în care se află acum.

Situația aceasta, ca stare de fapt, este extinsă la nivelul întregii țări, avînd în vedere că modelul cultural de acest tip, parte, paradoxal, al unei culturi ce se vrea de marcă, este același, prin administrarea acțiunilor și fondurilor financiare fără pricepere, imitativ, fără dram de reformă sau dacă ea există, aceasta se manifestă prin eliminarea adevăratelor valori și păstrarea impostorilor și improvizațiilor lor. Totul arată ca o cangrenă pe fața peste care au așezat masca să nu se vadă urîțenia, fața locului arătînd ca în versurile Ninei Cassian: „am fost la fața locului/ și fața locului era umflată.“ Doar o chirurgie estetică, făcută de chirurgi profesioniști, o va putea reda așa cum a fost. Ciudat soi de inși a ocupat, după rețeta lui Beria, toate instituțiile de cultură din țară, folosindu-se pentru aceasta rezervele de cadre ale partidelor (cadre licențiate peste noapte la casieriile unor universități generoase), care astfel își răsplătesc fidelii. Toată această degradare culturală pare a fi un proiect foarte bine finanțat. Oare care o fi scopul?

(Sursa: România literară nr. 33-34/2021)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: