În ziua de 2 iulie 1947, după ce teritoriile ţărilor din Est au fost repartizate, fie ocupate, fie ideologic în administrarea U.R.S.S., satrapul lui Stalin, Lavrenti Beria, ca într-un fel de tăbliţe ale lui Moise, dar nu cu zece puncte, ci cu 45, mai dezvoltate ca întindere şi axate doar pe o singură idee, cea a destructurării ţărilor din Est, a scris, parcă dictate de Satana, celebrele Directive ale NKVD-ului, precursoarea KGB-ului, cu care Tătucul a fost de acord. S-a trecut repede la aplicarea lor, prin reprezentanţii temutei instituţii de represalii de pe Novîi Prospect-ul moscovit, infiltraţi, unii la vedere, alţii sub acoperire, în instituţiile de acelaşi profil din statele vizate, Germania Democrată, Cehia, care şi-a lipit statul marionetă, Slovacia, devenind Cehoslovacia, Polonia, reînviată după masacrul de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Ungaria, Bulgaria, cu influenţe şi în republicile federaţiei iugoslave, poate şi în Albania, şi, evident, România. Ce a urmat se ştie, nu mai are rost să repetăm; crimele aparţin, de o parte şi de alta, unui timp regretabil, istoriei în sine, din păcate făcută şi de unii ca Hitler, Stalin sau acoliţi ca Beria.

Ceea ce însă nu putem trece cu vederea este faptul că, deşi deconspirate metodele impuse de Directivele lui Beria, unele state care au suferit enorm de pe urma lor, fiind aduse la un nivel de degradare a criteriilor de selectare a valorilor decizionale în instituţiile de bază ale statului, nu au învăţat deloc lecţia, ci dimpotrivă, o aplică în continuare cu acelaşi aplomb, de parcă ar urma aceleaşi puncte ale directivelor enkavediste de acum aproape şaptezeci şi cinci de ani. Şi acestea sunt România şi Ungaria.

Cum nu ne priveşte aici ce fel de reţetă instituţională foloseşte ţara vecină, ne interesează, în schimb, din ce motive România nu a desecretizat încă, din dosarele securităţii construite după modelul enkavedist al lui Beria, aceste Directive ale satrapului lui Stalin, care, prin reprezentanţii lor trimişi peste tot în ţările ocupate conform Pactului Ribbentrop-Molotov, de la Anna Pauker la Nicolski, au expulzat pe lumea cealaltă cele mai luminate minţi, oamenii cei mai temeinici, gospodarii adevăraţi ai unei ţări de mari tradiţii, oameni care ar fi putut face din România ţara ce merita să fie măcar cea de dinaintea războiului, dacă nu chiar o democraţie care să asigure toate drepturile fireşti cetăţenilor ei.

De ce? Oare pentru că se ştiu încă mulţi vinovaţi de aplicarea acelor directive sau pentru că pur şi simplu structurile vechii securităţi sunt încă active în România democraţiei originale de după 1990?

Când, acum un an de zile, Marius Oprea a publicat un articol despre acest aspect, al tergiversării desecretizării acestor acte comuniste cu (încă!) caracter secret, a fost apostrofat, nu mai era angajat în instituţia pe care el o crease, fiind dat afară pentru că săpa mult prea adânc în ascunzişurile unor istorii criminale, ale căror cadavre se vedeau peste tot, de la cimitirul săracilor din Sighet pînă la gropile anonime de la Periprava şi, de fapt, de peste tot din ţară, pe unde victimele lavrentilor români, căutători în oricine a unui duşman al poporului care trebuia exterminat, au fost ascunse.

Acestea sunt fapte grăitoare, ale unei istorii recente, din care se pot scoate adevărurile care pot reface structura unei ţări ce ar fi putut fi una normală, dacă nu de excepţie. Dar într-un fel, de excepţie a şi fost prin aplicarea punctuală a Directivelor lui Beria, ţinute la noi şi acum la secret.

Aceste directive, care prevedeau în esenţă distrugerea tuturor valorilor, umane şi tradiţionale, ale statului ocupat ideologic astfel, eliminarea lor şi punerea în loc a nonvalorilor, a oamenilor nepricepuţi, impostori, improvizaţi, fără conştiinţa identităţii naţionale, în aşa fel ca în scurt timp statul să fie destructurat, descompus şi trecut în administrarea unor alogeni sau specimene cetăţeneşti neaoşe trecute, prin spălarea creierelor, la hoarda imperialiştilor bolşevici.

Că a fost aşa, asta a fost, se poate spune, treacă în cartea neagră a istoriei, dar faptul că aceste metode continuă, se văd cu ochiul liber şi azi în metodologiile de promovare a şefilor de instituţii importante ale statului, făcând din coloana vertebrală a statului o schelărie şubredă, oricând gata de demolat şi de pus în loc structuri de aiurea, venite din noile spaţii de influenţă, ar trebui să tragă un semnal de alarmă celui care are datoria să vegheze prin ochii Constituţiei – şi ea una din păcate improvizată, printre rândurile ei citindu-se unele influenţe lavrentite, prin legile adiacente, care permit astfel de promovări de personal – structura şi consolidarea statului de drept, în toate elementele lui identitare, tradiţionale şi evolutive. Or nu se întâmplă deloc aşa.

În cele mai multe instituţii, primând criteriile politice (şi mai nou de corectitudine politică!), sunt promovate, ca în perioada dejist-stalinistă, nonvalori, inşi cu o pregătire improvizată, cu diplome cumpărate la casieriile unor universităţi apărute peste tot în spaţiul democraţiei originale de la noi, analfabeţi funcţionali, fără minimă experienţă managerială de profil, aşa cum lesne se poate vedea, în special, în instituţiile de cultură de peste tot din România, cele care pasămite trebuie să modeleze oamenii în spiritul culturii ţării, unde managerii sunt bâtă, dar iau decizii şi dau profilul lor instituţiilor zonale aflate în administraţiile locale şi judeţene. Pot fi amintite aici unele măsuri luate în astfel de administraţii în desfiinţarea sau transformarea unor instituţii de cultură de tradiţie, punând în loc, ce?, nimic! Aşa cum, de fapt, fac şi cei din grupul „reformatorilor”, atunci când vor să destructureze Uniunea Scriitorilor din România!

Prin urmare, se poate spune că dacă acele Directive ale lui Lavrenti Beria nu au fost încă desecretizate la noi, ele, cosmetizate sau modernizate, aduse la zi, sunt încă aplicate şi încă lucrează la destructurarea ţării – în folosul cui? –, de bine ce mai peste tot sunt puşi, aşa cum prevedeau acestea, oameni de nimic, scoşi din rândul celor care s-au orientat politic rapid şi s-au constituit în „cadrele de nădejde” ale noilor regimuri vremelnice, inşi din categoria omului nou, (ne)pregătit să facă orice şi habar să nu aibă  ce face. Iar pentru toate astea îi mai şi vezi plini de grade, de decoraţii, de distincţii, de ordine care-i aşază în panoul de (dez)onoare al istoriei. Nimic nou în aceste metodologii faţă de ceea ce propunea cu şaptezeci şi cinci de ani în urmă Lavrenti Beria. Prin urmare degradarea structurilor statului continuă până când acesta se va disipa şi aşeza în interesele clanului neobolşevic resuscitat prin tot felul de idei neomarxiste, neocomuniste, recrudescenţe administrative la îndemâna insului improvizat.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: