Născut pe 28 martie 1937 în comuna Coșula, județul Botoșani, Ion Crînguleanu (numele adevărat: Ion Avasilinei) a absolvit Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani și Facultatea de Filologie la Universitatea din București. Se spune că Tudor Arghezi este cel care l-a descoperit și i-a sugerat pseudonimul Crînguleanu. A colaborat la mai multe reviste culturale: „Amfitrion”, „Gazeta literară”, „Iașul literar”, „România literară”, „Viața Românească”. În anii ′80 s-a manifestat ca adept al neoproletcultismului.

A publicat volumele de poezie: Anotimpurile Griviței (1962); Lumină de dragoste (1964); Minus durerea (1966); Emoții la trapez (1967); Ritmuri române (1969); Sonete mute (1969); Poeme (1973); Turnul timpului (1976); Vaporul și noaptea (1979); Defăimarea umbrei (1983) ș.a. A scris și literatură pentru copii.

S-a stins din viață pe 15 august 2003 la București.

În textele neangajate, Ion Crînguleanu se manifestă ca un neoromantic nostalgic, evocând spațiul copilăriei, cu mama în centrul acestei lumi, ca putere protectoare și edificatoare totodată. Dorul (pentru timpurile de altădată, pentru mama, pentru iubită) este motivul central al multora dintre poeme. Fie că creează o poezie a arhetipurilor sau explorează marginalul, banalul antipoetic, fie că se exprimă în vers alb sau apelează la ritmurile poeziei populare, Ion Crînguleanu reușește să creeze versuri pline de melodicitate, ritmul alert datorându-se și repetițiilor și enumerațiilor multiple.

(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

Berzele

Cum veneau prin tot cerul,

Prin liniștea lui Dumnezeu, caldă,

Prin pacea lui Dumnezeu;

Cum veneau navigând,

Cum veneau într-un vis

Fără dureri și căderi într-o moarte,

Eu mă ridicam încet din genunchi

Și înnebuneam lângă vite

Plin de pământ, de nădejde și iarbă.

Și cum veneau, prin cer,

Ca un somn de copil, ca o tăcere de slavă,

Eu aiuram în câmpie și plesneam

Mut de dor și adolescență târzie.

Din când în când se roteau într-un vals,

Eu îmi pierdeam capul și mâinile,

Vitele mele pufneau pe nări și pe gură

Cu boturi groase ca niște butuci.

Eu îmi uitam duhul pe cer

Și eram curat și frumos,

Începea nebunia.

Spălătoreasa orașului

Vrafuri de frumusețe murdară și mirositoare,

Vrafuri de piele transpirată,

Troiene de zăpadă năclăită,

Dealuri de rufe.

Munți de mizerie, care trebuiau să devină

Munți de splendoare!

Ea și-a fiert mâinile în cazane cu sodă,

Și-a pierdut în ele scoicile unghiilor,

Ea a mestecat haine de generali și directori,

S-a pierdut în valuri de spumă, s-a albit de săpun,

A cărat vagoane de apă, a secat pompele

Și-a îmblânzit tinerețea și mintea în valuri,

În valuri de apă groasă, în gâlgâieli de sudoare,

Și-a tocat umerii, a muncit ca boxerii,

A făcut mușchi în umeri și la picioare,

Și-a pierdut sânii și frăgezimea obrajilor,

A bătut cu pumnii în vrafuri de transpirație,

Și-a holbat ochii prin aburi

Visând mereu curățenia.

Ea a făcut o casă de copii

Niciunul frate cu celălalt;

I-a crescut cu mâinile ei fără unghii,

I-a îmbrăcat în cămășile orașului,

Ea și-a zolit în săpun rușinea și sângele,

A făcut mușchi la inimă, de umilință.

S-a răstignit între foame și demnitate

Mereu viscolită de rufe.

Mama

M-ai trecut prin noapte și soare

Și te rugai să nu se coboare

Steaua mea în brațele nopții,

Când amuțeau schijele lângă marginea porții.

M-ai trecut, obosită, prin foame și chin,

Căutând cer senin,

Căutând pace prin pustie ariniște,

Să mă poți iubi în liniște.

Tremuram și eu, și pământul;

Războiul îți frângea pe buze

Dragostea, cântul –

Nu mai știa nimeni că trăiește sau moare

Și tu mă smulgeai din noapte, spre soare.

Îți aduc cerul, cântul și florile –

Pentru tine mângâi viorile

Și mă ridic în soare, cum ai visat,

Anume

Să dau porumbeilor zbor peste lume,

Și mă iau la întreceri cu vulturi, în zare,

Să cutreier pământul pentru pace și soare.

Dor

Din fântână ţi-am adus

Adâncimi de cer supus

Şi răcoare pusă-n ciuturi,

Pentru somn, pentru săruturi;

Pentru gene, şoapte lungi,

Buzele să mi le-ajungi;

Pentru leagăn, cântec mic,

Lângă cer să te ridic.

Şi-am mai luat din arături,

Un izvor cu două guri,

După vis să-ţi speli în el

Mâna stângă cu inel.

......................................

Nu mai ştiu să cânt frumos;

Am scăpat luna pe jos.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: