Poetul, prozatorul și publicistul Dimitrie Iov s-a născut pe 22 martie 1888 la Uriceni (azi, Nicolae Bălcescu), Botoșani. A făcut Școala Comercială din Iași. O perioadă, a activat în Basarabia, unde a fost primul director al Teatrului de Propagandă (1919), inspector general al artelor (1920-1921), deputat (1926), prefect (1921, 1926), apoi senator de Soroca (1931). S-a implicat în viața politică și culturală a țării, publicând articole în revistele: „Adevărul”, „Ramuri”, „Curentul”, „Evenimentul zilei”, „Sfatul Țării” ș.a., pe care le-a semnat cu diferite pseudonime: D. Codru, Delaflămânzi, D. Iov-Solferino, D. Liuba, D. Luncă, Ion Opincă, Mihail Oțel, D. Pădure, Vladimir Sacară. Între 1942 și 1944 a fost director al Teatrului Național din Iași.

Pe 10 noiembrie 1956 este arestat de Securitate, sub acuzația de uneltire și agitație publică, și condamnat la șase ani de închisoare (în sentinţa Tribunalului Militar Bucureşti scria că s-a alăturat unui grup de intelectuali care „…la diferitele întâlniri ce le aveau discutau duşmănos la adresa regimului din ţara noastră […] discutau în mod duşmănos evenimentele politice interne şi internaţionale, ascultate la posturi de radio imperialiste […], se recitau diferite poezii cu caracter duşmănos la adresa regimului, a guvernului RPR şi URSS, poezii compuse de inculpatul Iov Dumitru”).

Moare încarcerat la penitenciarul din Gherla pe 20 august 1959.

Dimitrie Iov a debutat în 1911 la revista „Luceafărul” din Sibiu. În timpul vieții, a publicat volumele de poezie: Mori de vânt basarabene (Universul literar, București, 1941) și Covor basarabean (Cartea Moldovei, Iași, 1943). Este autorul mai multor cărți de proză (cu precădere, publicistică, nuvele și schițe, note de călătorie): Scrisori către un nepot: Moartea Regelui Carol (Ramuri, Craiova, 1915); În lunca Trotuşului (România Nouă, București, 1923); Amintiri şi lacrimi (Cartea Românească, București, 1932); Duduia Adela (Editura Librăriei Universala Alcalay, București, 1932); Privelişti basarabene (Naţionala-Mecu, București, 1941 – Premiul Academiei Române); Gospodarul din Orhei (Biblioteca Sentinela, București, 1942); Biruitorii de la Ţiganca (Universul, București, 1943); D-aia n-are ursul coadă… (Vremea, București, 1943); Moldova de la Nistru (Dacia Traiană, București, 1943) ș.a. În 2017, la Editura Știința din Chișinău, în Colecția Moștenire, apare ediția critică în două volume: Dimitrie Iov, Scrieri.

Poeziile lui Dimitrie Iov se caracterizează printr-un lirism naiv, elegiac-nostalgic, ce rezultă fie din evocarea unor iubiri pierdute sau neîmplinite, fie din descrierile peisagistice. Mai puternice emoțional și cu un impact mai mare sunt versurile în care poetul deplânge soarta Basarabiei, valorificând un imaginar ce descinde din poezia civică a lui Octavian Goga și dezvăluie reacția promptă a autorului „la evoluția evenimentelor, la val-vârtejul istoriei” (Eugen Lungu). Imediat după publicarea în presă (pe 1 iulie 1940) a poeziei Covor basarabean (care va deschide, mai târziu, volumul cu același titlu), I. Al. Brătescu-Voinești scria admirativ: „Citiți, vă rog, și recitiți această minunată poezie: Covor basarabean. Ah! Ce dumnezeiesc de nobil rol a dat Dumnezeu poeților: ca din durerile, din sfâșierile lor sufletești să poată face cântece pentru alții. Refugiat din Basarabia, cu sufletul încărcat de obidă, rătăcește acum pe ulițele Bucureștilor… Şi iată că ochii lui întâlnesc un covor, a căruia vedere îi însuteşte durerea, îi sfâşie inima, gândindu-se la comorile de frumuseţi ale coastei smulse din trupul ţării sale şi la bruma de gospodărie ce reuşise şi el, biet poet, să întemeieze acolo. Şi iată-l că preface chinuitoarea lui sfâșiere în cântec pentru alții, în poezie pe care n-o poți ceti cu voce tare, pentru că te-neacă plânsul, poezie care merită să figureze în toate antologiile noastre viitoare și pe care o vor învăța de aici încolo pe din afară toți copii neamului nostru”.

(Prezentare: Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

Covor basarabean

Ce mâini trudite de țărancă

Ți-au înflorit urzeala trandafirii

Și te-au țesut, ca să te calce mirii?

Cum o strigau? Marie? Ancă?

Pe câmpul tău bogat, cum e un lan,

Privirea mea citește ca-n scrisoare,

Gândindu-mă la biata țesătoare,

Frumosule covor basarabean.

Eu parcă văd o frunte cum asudă

Și-obrajii aburiți, ca niște pâini!

Aș vrea ca să sărut acele mâini,

Ce te-au-nflorit cu dragoste și trudă.

Au plâns deasupra ta tristeți de moină

Și inima și-a destrămat-o-n fire;

Chenarul drag ți l-a țesut din doină

Și florile din cântec de iubire.

În clitul, sub icoane, ce-adun anii

Din truda degetelor de mărgean?

Căci zestre-ai fost și te-au furat dușmanii,

Frumosule covor basarabean.

Au înflorit castanii la Soroca

Au înflorit castanii la Soroca,

Pe strada mea au înflorit castanii

Şi-n liniştea ce plânge din podgorii,

Sub umbra lor se plimbă azi duşmanii.

Cum stau la rând, pe uliţa pustie,

Îmi par răzăşi, chemaţi la adunare

Şi-n freamătul cu fire de poveste,

Trezeşte parcă din adânc chemare.

Bătrânul Nistru, pribegit în vremuri,

Urzeşte cânt pe stative de stâncă

Şi doina tristă din castani o fură,

Să ducă-n sate jăluire adâncă…

Au înflorit castanii la Soroca

În primăvara plină de-ntristare;

Parcă-s policandre verzi în care ard

Mii lumânări svârlite din altare.

Nu se deschid fereşti ca să-i sărute

Ca-n alte dăţi, din fiecare casă,

În uşile unde şopteau în noapte,

Pragul nu-i prag, e piatră care-apasă.

De-aici, din depărtările pe unde

Durerea-şi poartă-n amintire paşii,

Sub volbura de lacrimi ce duc ochii,

Aud pe strada mea cum trec vrăjmaşii.

Au înflorit castanii la Soroca

Au înflorii ş-acuma ca-n toţi anii,

Pe uliţa pustie şi străină,

Azi, pentru cine-au înflorit castanii?

Dă, Doamne, toamna care va veni,

Să pângărească suflet de pahonţ,

Să fie-o palmă fiecare ram

Şi fiecare fruct să fie-un glonţ.

Urâtă hartă are ţara mea

Urâtă hartă are ţara mea

Cum au sluţit-o grelele urgii…

Privirea tot de lacrimi plină mi-i

De câte ori mă uit la ea.

Îmi pare o inimă de bun român,

Cu vârful spintecat pe marea largă,

În care a intrat adânc, s-o spargă,

Pumnalul ce pândea-n ascuns, păgân.

………………………………………

Dar mâine vor doini la stâni ciobanii,

Carpaţii când nu vor mai fi hotar,

Căci ziua va sosi s-o facem iar

Cum ne-au lăsat-o Dacii şi Romanii…

Cărți poștale

Trecea un mort pe stradă, aseară, în amurg,

O gloabă trăgea dricul cum ar fi tras un plug,

Nici preoţi înainte, nici rude la sicriu…

De-asupra blăni de ceaţă, iar împrejur pustiu.

Doar toamna îmbrăcată în straiul ei cernit

Torcea, din cerul tulbur, lacrimi necontenit

Şi-n drum urzise ploaia, din plânsul ei, izvod;

În depărtări copacii oftau, ca la prohod.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: