Pe 20 iulie, Constantin Dracsin ar fi împlinit 80 de ani. De mai bine de două decenii însă, „omul care și-a dăruit mâinile îngerilor” (Florentina Toniță), a trecut în lumea celor fără de vârstă, lăsându-ne numeroase lucrări de grafică și câteva cărți de poezie, pictate-scrise cu ajutorul gurii.

Născut pe 20 iulie 1940 în satul Draxini, comuna Bălușeni, Constantin Dracsin (pe numele adevărat, Costache Gugoașă) a fost un autodidact. A frecventat Cenaclul literar „Mihai Eminescu” din Botoșani, condus de Lucian Valea. În 1981, devine membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1981), iar începând cu 1987 face parte din Asociația Artiștilor Plastici Amatori din București. A avut numeroase expoziții personale în țară (Botoșani, Iași, București) și peste hotare (Germania și Olanda).

Poetul Constantin Dracsin a debutat în 1969, cu un grupaj de versuri în revista „Clopotul”, iar peste zece ani, în 1979, îi apare primul volum de poezie, Voce de flacără (C.J.C.E.S., Botoșani). A colaborat cu versuri și grafică la revistele: „Amfitrion”, „Ateneu”, „Caiete botoșănene”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Familia”, „Luceafărul”, „România literară”, „Tribuna”ș.a. În timpul vieții, a publicat cărțile: Poezii (Editura Albatros, București, 1981); Singurătatea sâmburelui (Editura Junimea, Iași, 1984); Lacul Semptentrion (Editura Cartea Românească, București, 1985); Zborul (Editura Moldova, Iași, 1995); Athosul de sub imaginații (Editura Axa, Botoșani, 1995); Ochii și omătul cerului (Editura Helicon, Timișoara, 1997). După trecerea în neființă a poetului (7 ianuarie 1999), sub îngrijirea prietenilor, au mai apărut câteva volume semnate Constantin Dracsin: Poezii și desene (ediție bibliofilă, Editura Axa, Botoșani, 2001); Poezii (2 volume; Editura Axa, Botoșani, 2002-2003); Jurnal (vol. 1, Editura Axa, Botoșani, 2004); Zilele mele de-apoi (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011); Poezii (ediție definitivă, îngrijită de Gellu Dorian și Dumitru Țiganiuc; Editura Axa, Botoșani, 2011).

Mergând, „ca un bun vânător pe urma unor obsedante viziuni legate de relațiile trup-suflet, efemeritate-continuitate, percepţie-revelaţie, livresc-inspiraţie (strălucită!)” (Dumitru Țiganiuc), Constantin Dracsin creează o poezie a apropierii de neființă, a neputinței de a înfrunta efemeritatea care ne marchează de la naștere. Lirismul din versurile sale nu este însă sentimental, iar conștiința acută a morții inevitabile nu provoacă lamentații, ci, mai curând, o stare de contemplativitate, o detașare de trăirea intensă a trecerii, prin revenirea la arhetipuri (mama, ca element primordial, bunăoară). Poezia lui Constantin Dracsin e asemenea firului cu plumb – ascunzând în interstițiile textului nervi întinși la maxim, emoții ținute în frâu de o melancolie atotcuprinzătoare, versurile denotă o exemplară verticalitate în fața suferinței, confirmată și de unele secvențe din Jurnal: „Nu-mi amintesc să fi pierdut vreodată – păstrându-mi sufletul mlădios – în faţa durităţii, ce mi-o impune viaţa; dacă aş trece la ofensivă, aş muri urât şi îndată!” E o poezie „despre limite şi  aspiraţii,  despre  smerenia  fiinţei  muritoare şi revolta  spiritului care nu acceptă cătuşe” (Victor Teișanu).

Continuu

Cu mama eram

când nu eram,

bunicul mă ridica

în brațe.

Atunci, atunci pământul

mă chema –

el își găsise

loc în mine.

Luna

deasupra lunii

mă striga –

doamne,

eu n-am văzut mai sus

lună, stea;

ei

mai rămâneau…

mai rămânea…

Tunet

O sumedenie de mâini

visez –

O!

„ia-ți hainele

și fă-mi un gard de lemn

să nu mai bântuie cenușa”.

Din urmă

Mama țesea zi și noapte

pânză în „ogoare” –

o durea pielea noastră

fragedă

și timpul îngropat

în suveici.

Descleșta firul ca o zeiță

mai întâi în patru,

pe urmă în opt –

făcuse ursitoarele să ne strige

când pâinea

trecea în copt.

Basmul nostru

seara îl auzeam

înspre sărbători,

mâncam sâmburi

de floare

până ce se acoperea pământul

de coji;

lumina părea de aur.

Surpriza

Când m-a întrebat moartea

ce-mi lipsește,

de-abia-mi trăgeam ciorapii,

de-abia băusem prima țuică

și eram optzeci la sută crud și fără păr;

Cine-ți determină gândirea?

(întrebarea mea către dânsa

stând pe un balot de paie)

Vezi-ți de treabă,

goana fluviilor și ieri a născut

câteva sute de cimitire –

eu sunt logodnica ta;

Ieri am făcut o gaură în pământ

cât un grăunte,

astăzi mama are peste ea

crescut un munte.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: