Un interviu acordat de fostul actor publicației Lumea credinței scoate la iveală, încă o dată, lupta, strădania și, pe alocuri, jertfa unui tânăr care, în glorie artistică fiind, a ales calea cea mai grea către Dumnezeu: călugăria.

”A fost ca o eliberare și, cu adevărat, ca o pregătire pentru moarte, căci nădăjduiam ca plecarea să coincidă cu moartea omului vechi. Nădăjduiam la ceea ce nu s-a întâmplat încă, pentru că plecarea însăși nu a putut constitui subit moartea omului vechi, ci doar începutul morții omului vechi. Și sunt la un început de drum destul de sinuos, destul de dificil, să zic așa…”, mărturisește Fratele Andrei.

Recunoaște că e un drum foarte lung și că are foarte mult de lucru.

Plecarea din lume nu a fost o alegere de moment, ci una îndelung măsurată. Fratele Andrei spune că a mers în mănăstire decis să rămână acolo definitiv, în ciuda momentelor de îndoială care l-au străbătut adesea.

”Cu ajutorul Domnului și al Maicii Sale, da! Deși au fost și sunt lungi, scurte, intense, mai puțin intense momente de îndoială. Dar asta nu înseamnă că în clipa de față nu m-am hotărât categoric pentru acest drum. Apar tot felul de lucruri care încearcă să mă scoată de pe traiectoria mea, care țin doar de mine, nu sunt exterioare, căci cele exterioare sunt doar… Adică m-aș minți că ar fi din exterior lucruri care să mă scoată de pe drum: ele sunt dinlăuntru. Cât despre acele lucruri lăsate în urmă, ele erau cărți, haine, încălțăminte”, spune Fratele Andrei.

Înainte de a porni în munți, în căutarea păcii mănăstirești, le-a lăsat prietenilor toate cele lumești. Chiar și chitara. Câinele a ajuns, și el, la un alt stăpân.

”Ați plâns în mănăstire?”, vine întrebarea dificilă pentru orice bărbat.

”Foarte mult! Și chiar părintele Hrisostom mi-a spus odată: Ăsta este paradoxul mănăstirii: vezi bărbați plângând și vezi femei tăind lemne cu toporul la mănăstirile de maici. De ce? Pentru că societatea nu-ți dă voie să te dezvolți în direcția în care ai vrea și așa ajungem că ne punem atâtea măști ca să fim la unison cu ceea ce ni se cere, adică omul perfect, bărbatul perfect, femeia perfectă. Ne tot modelăm trupul, ne tot modelăm mintea, de tot modelăm felul de a merge, de a vorbi, de a gândi. În fond, lumea mare s-a transformat într-un mare showbiz, un mare platou de filmare în care fiecare încearcă să aibă un rol cât mai vizibil”, mărturisește fostul actor.

Nu i-a lipsit nimic în lume. Dimpotrivă. A cunoscut faima, succesul, îi mergea bine și financiar. Însă a înțeles că nimic din toate acestea nu-l mai împlineau.

”Nu mi-a lipsit nimic! Poate pentru că ajunsesem să fiu destul de cunoscut, ajunsesem să am destule proiecte și pe plan financiar deja se întrevederea o situație bună. Scăpasem de datorii, mă pusesem la punct și începeam să câștig chiar foarte bine. Tind să cred că nu dintr-un neajuns a ceea ce ar fi putut societatea să-mi ofere am încheiat socotelile cu ea, ci dintr-un neajuns a ceea ce mai puteam eu să ofer societății, rămânând în mijlocul ei”.

”V-ați atins o limită profesională?”

”Categoric da! Pentru că este un consum mare în această meserie. Oricât de mult ai dori să ctitorești o biserică, să faci un locaș de cult (și nu vorbesc neapărat de biserica materială, ci despre o biserică de duh, ca să zic așa), mult mai important este să te ctitorești pe tine mai întâi. Avusesem chiar un one man show prin care, oarecum, vorbeam despre Dumnezeu. Făcusem rolul unui mecanic auto și aveam senzația că prin acel spectacol eu îl propovăduiesc pe Dumnezeu”, spune Fratele Andrei. Interviul complet în lumeacredintei.ro…

Despre povestea lui Andrei Ciopec, Botoșăneanul a scris aici: ACTORUL care a lăsat toate ale lumii pentru a afla rugăciunea: Dacă spune cineva care e diferenţa dintre un om care trăieşte în lume şi unul care s-a călugărit...

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: