Corneliu Dumitriu este un nume în pictura românească, dar puțini poate știu că filonul său artistic și inspirația desăvârșită își au izvorul undeva pe malul Prutului, într-o localitate care are chiar numele râului în chestiune în componența sa: Rădăuți Prut. Nu departe de Pererîta lui Grigore Vieru, de pe celălalt mal al Prutului, în Basarabia. Poate că destinul așa a vrut: să echilibreze cele două maluri ale Prutului: unul cu un artist al versului, iar celălalt cu un artist al penelului.

Peisajele lui Corneliu Dumitriu sunt pline de culoare, contopită din lunca de un verde ireal al celebrului râu și din multiplele culori adormite sau răstignite de pe văile mănoase ale comunei Rădăuți Prut.

Dar nu despre peisajele devenite clasice ale maestrului ne propunem să vorbim astăzi, ci despre grafica neobișnuită, căreia Corneliu Dumitriu i s-a dedicat în ultimii ani, pecetluind o nouă etapă fantastică în viața artistului, cel mai mare artist plastic dat de comuna deasupra căreia străjuiește peste veacuri spiritul poetului Ion Pillat, la Miorcani aflându-se unul dintre conacele familiei unde Ion Pillat și-a găsit inspirația poetică.

Grafica lui Corneliu Dumitriu reprezintă aspirații ale artistului către absolut, sentimente și trăiri izvorâte dintr-o sensibilitate aparte și care ne transpune vizionar într-o lume absolută, ideală, plină de frumos, de perenitatea originii și a neuitării, de o transpunere artistică în care căutăm să înțelegem creatorul fără a avea pretenția exagerată că îl și înțelegem. Asta pentru că marele artist se conectează prin fire nevăzute la izvoare nesecate de energii divine, benefice sufletului nostru fără diluții sau cosmopolitisme divagante.

Dincolo de maestrul indisolubil Corneliu Dumitriu intuim Omul Corneliu Dumitriu. De o sensibilitate profundă care arată și o fragilitate aparte. Pașii maestrului sunt tușe bine definite în care culoarea și forma ne copleșesc invadându-ne fiorii adormiți ai simțirii, ai esteticului.

Grafica fantastică ce ne copleșește ochiul, dar mai ales sufletul, este o trecere peste timp, o rememorare, dar și o proiecție spre timpuri viitoare. Teme cum ar fi Copilăria ne surprind prin inocența destăinuirii, simboluri, elemente din universul rustic și chiar ludic al ruralului rădăuțean, proiectând parcă spre Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, dar la o altă scară și la alte percepții. Totul este un drum cu suișuri și coborâșuri, dar prin linii continue și cu momente de revelație artistică remarcabile și premonitorii.

M-am regăsit în această copilărie, cel puțin parțial, pentru că eu nu sunt un artist, dar am înțeles în calitate de trăitor în același spațiu cât de importante sunt momentele copilăriei.

Oarecum cronologic, drumul către o altă temă dragă artistului, Tinerețea, arată tumultul generos al acestei vârste pline de sensuri, dar asezonată cu proiectarea unora dintre animalele cele mai expresive din toate punctele de vedere și anume: caii. Volutele lor, mișcarea generoasă, coamele în vânt, dar și inteligența acestora ne arată energia adolescenței, entuziasmul și forța vârstei în care am trece peste orice obstacole. Or, caii antrenați au această menire, să depășească obstacole. Asocierea fină cu animalul perfect care este calul este miraculoasă și aproape că devine un leitmotiv pentru artist, acesta refugiindu-se de multe ori în această tinerețe și nu neapărat cu nostalgia specifică unei anumite vârste, ci cu transpunerea unei energii benefice spiritului și inspirației sale remarcabile.

Corneliu Dumitriu ne-a obișnuit cu multe Zboruri, purtându-ne cu gândul spre o eliberare a artistului, dar poate și a noastră, atât spațial, dar mai ales spiritual. Cadrul spațial și temporal este aici depășit prin vrerea artistului care își impune filosofia artei sale nemărginite. Frământările indefinite aproape, privirile retrospective, umbrele lăsate în fuga spre orizonturi cât mai deschise, lupta existențială cu îndoielile inerente și o biruire a gravitației îi permit o eliberare, o scăpare de atonia unei existențe prea pământene.

Anotimpurile devin subiect predilect, iar dintre acestea Primăvara pare a fi anotimpul preferat pentru că ne corupe armonios către culori și flori nebănuite în care gingășia parcă adulmecă sentimentele noastre de iubire, armonie și de reînviere a naturii după o iarnă rece, grea, monotonă și câteodată chiar perfidă. Este o explozie măsurată de frumos și de linii care parcă sunt puse pe un portativ muzical pentru a încânta sufletul și o trimitere către noi începuturi.

Natura este neprecupețit în centrul graficii lui Corneliu Dumitriu. Numeroase fenomene, momente de care natura are parte sau elemente ale ei par a constitui încă un pretext durabil de a face apel la ea, la renașterea ei perpetuă, la prospețimea dată de picăturile dătătoare de viață și de inspirație artistică lăuntrică. Flori, frunze, ramuri, fundaluri, cu niște culori care cadrează impecabil cu motivația artistului și cu subiectul ales, ne transmit generozitatea acestei naturi care se contopește cu cea a extraordinarului care erupe din artistul Corneliu Dumitriu. Nu putem să nu remarcăm florile artistului sub diversele lor forme: elegante, fragile, cu multe culori bine alese pentru a transmite mesaje privitorului. Fiecare floare parcă ar fi un autoportret în diferite faze existențiale ale artistului. Suntem purtați prin valul lăuntric al artistului de la finețea stampelor japoneze la sublimul macilor care se topesc în orizonturi nedefinite, toate pentru a simți încă o dată, dacă mai era nevoie, flacăra nestinsă a artistului la intensitatea ei maximă.

Profesorul emerit Aurel Dorcu spunea admirativ și fascinat despre pictura lui Corneliu Dumitriu, acum câteva decenii, că este un festival al culorii. Acum, desăvârșirea artistică a maestrului ne subjugă prin filosofia unei arte profunde în care ideile devin simboluri, simbolurile devin gânduri, iar gândurile ne mângâie estetic și existențial viața. Forța destinului este forța unei vieți a artistului mângâiat cu harul divin.

De la Rădăuți-Prut la Botoșani, la București, la Paris, la New York sau poate chiar pe altă planetă, pictura lui Corneliu Dumitriu excede frumosul, transmite emoția, iubirea ca sentiment profund uman, dar și legătura cu natura ca stare perfectă și ne dă o stare de bine, în care devenim conștienți de șansa că este contemporanul nostru sau mai bine zis că noi suntem contemporani cu geniul artistic al acestui poet al șevaletului. Și nu întâmplător parcă regăsim în pictura lui Corneliu Dumitriu atât poezia lui Eminescu, cât și muzica minunată a lui Enescu, cei doi titani născuți în același spațiu care a dat artiști, oameni de litere, savanți și oameni care au contribuit la o Românie eternă. Botoșanii noștri dragi rămân izvorul nesecat al culturii românești, iar Corneliu Dumitriu, prin arta sa magică, nu face altceva decât să ridice acest spațiu spre înălțimi greu de imaginat.

Prof.univ.dr. Corneliu Iațu

(Foto colaj: Facebook / Corneliu Dumitriu)