Ce lucru mai frumos se poate întâmpla decât să discuţi cu un tânăr despre muzică, filme şi cărţi? Şi să uiţi că Eusebiu este nevăzător şi să îţi aminteşti acest lucru doar atunci când te ruşinezi de propriile neputinţe. Pentru că Eusebiu este ca un barometru pe care îl simţi colindându-ţi mintea şi simţurile, ca un semnal luminos pe care Dumnezeu ţi-l trimite pentru ca tu să înveţi să vezi.

În mijlocul lui iulie 1997, familia Toma l-a primit în dar pe Eusebiu Cristian. Se încheiase un an greu, în care părinţii pierduseră un prunc, la doar o lună şi jumătate de la naştere. Abia se astupase durerea când a venit pe lume Eusebiu. La 7 luni, născut prematur. A stat în incubator o vreme, la maternitate. După 5-6 luni, părinţii au înţeles că Eusebiu nu vede, deşi niciun medic nu le spusese nimic până atunci. Drumuri nesfârşite prin spitale, doctori şi doctorii. Era prea târziu, în ciuda operaţiilor la care a fost supus copilul. Nu toate reuşite! Au mai trecut 3 ani până să afle adevărul: dezlipire de retină din cauza incubatorului defect.

Dacă cineva ar fi pus corect diagnosticul de la început, micul Eusebiu ar fi avut şanse mari de recuperare. De mai bine de 20 de ani, în speranţa că tehnologia, medicina, ştiinţa vor evolua, Eusebiu Cristian Toma îşi consumă zilele într-un ritm care pentru alţi oameni ar fi de necuprins. Nu şi pentru el!

A absolvit Liceul Special Moldova Târgu Frumos și, din 2017, este student la Universitatea de Arte "George Enescu" din Iași.Ştie să cânte la orgă, fluier, clarinet, caval, ocarină, cimpoi. Ultima cucerire, de care este foarte mândru: naiul.

Fără să fi urmat un liceu cu profil de muzică, a fost admis cu brio la Conservator, la Iaşi. Este primul nevăzător din istoria universităţii. Cu toate acestea, nu este tratat altfel decât colegii săi. Nici când i se predă, nici când este examinat. Ce înseamnă asta pentru Eusebiu? Ore şi ore în plus de studiu, meditaţii în particular la fiecare sfârşit de săptămână, drumuri de sute de kilometri la Chişinău, unde trăieşte profesorul de nai.

Primul nevăzător din istoria Conservatorului ieșean

Până la facultate nu a lucrat cu partituri, cu solfegii, teoria muzicală era o necunoscută. În ultima vacanţă de vară, în care a susţinut şi bacalaureatul, s-a pregătit şi pentru Conservator.

”A fost ceva nou pentru mine, pentru că eu, nefăcând un liceu de muzică, nu am interacţionat cu partituri, cu note, cu teorii. Fac în particular cu doamna Panainte, din Botoşani, cu dumneaei am reuşit să recuperez. Jumătate de an înainte de facultate, şi m-a făcut să iau examenul cu notă destul de mare. În weekend, când vin de la facultate, îmi explică ce am făcut la cursuri, mă ajută să înţeleg, solfegiile mi le dictează dumneaei şi eu le scriu în Braille”.

Eusebiu este primul nevăzător din Conservatorul ieşean. Şi unul dintre cei cinci studenţi care cântă la nai.

Cum a apărut naiul? Instrumentul l-a atras de la început, însă provocarea a devenit mai ispititoare cu fiecare om care îi spunea că nu va reuşi. Prea complex, prea complicat, prea... Nu şi pentru Eusebiu!

”Mulţi mă avertizau că naiul e un instrument dificil, atunci când spuneam că îmi place cum sună şi că aş vrea să cânt. Tocmai acest lucru m-a ambiţionat şi mai mult, faptul că mi se spunea  mereu că e un instrument dificil. Părinţii mei au luat legătura cu domnul profesor Ioan Negură, dumnealui e de la Chişinău, dar predă şi la Iaşi. Am început uşor-uşor, câteva luni am stat doar să învăţ să suflu, pentru că nu reuşeam să scot o notă. A avut răbdare”.

Şi acum, după ce au mai căzut din secrete, i se pare că naiul este dificil. Dar este ceea ce îl atrage în continuare.

”E diferit de clarinet, de fluier şi de tot ce am cântat până acum... E diferit şi - prin faptul că eu cântasem la celelalte instrumente şi mă obişnuisem cu ele - e şi complicat. Dacă era doar diferit, dacă începeam cu naiul, nu era şi aşa de complicat. Dar la clarinet am cântat într-un fel, la fluier altfel, la caval într-un anumit mod, la nai a fost cu totul altceva. Mi-a fost foarte greu. Toată vara, înainte să intru la facultate, am fost la Chişinău cu tata, la domnul profesor. În fiecare săptămână”.

A fost un an greu, cu drumuri lungi, cu bacul. A reuşit.

”Am avut părinţii aproape, profesori buni lângă mine, Dumnezeu mi-a dat putere să trec peste toate astea. M-am ambiţionat. A fost o provocare. Am vrut să fac ceva ce nu face toată lumea, iar la nai cântă foarte puţini. De pildă, la nai cântă doar cinci în toată facultatea, în condiţiile în care la trompetă sunt cinci numai la mine, la instrumente anul III”.

A trecut deja de primii doi ani de facultate. S-a adaptat, a făcut eforturi uriaşe pentru a nu fi altfel, pentru a fi egalul celorlalţi.

Cum au reacţionat profesorii?

”Au înţeles că pot să învăţ şi să mă descurc la fel de bine ca ceilalţi. Puţin mai greu când e vorba de partituri, nu prea am cum să scriu. Dar am găsit soluţii. Mi-au spus că am fost şi pentru ei o provocare, fiind primul nevăzător cu care au lucrat vreodată în universitate. La fel ca mine, s-au ambiţionat şi ei şi de comun acord am reuşit”.

Calea dificilă sau despre cum îi ajuți pe alții să vadă lumina, tu având ochii închiși

Astăzi ar alege tot Iaşul, chiar dacă foştii lui colegi de liceu au cam luat drumul Clujului.

”Viaţa mea, după cum v-am spus, a fost o continuă provocare. Şi aici e la fel. Dacă toţi pleacă la Cluj, eu merg la Iaşi. Dacă toţi fug de ceva, de ce să nu arăt că şi în Moldova nevăzătorii pot face tot ce fac ceilalţi?”

Asta a fost dintotdeauna povestea lui Eusebiu: calea dificilă. S-a întâmplat vreodată să facă o alegere şi apoi să îşi dea seama că, oricât s-ar strădui, nu poate străbate mai departe? Nu îşi aminteşte vreun astfel de moment. Şi oricum nu ar fi ascultat pe nimeni. Nici măcar atunci când, într-un fel sau altul, a fost sfătuit să se lase de rap.

O formă de revoltă, de atitudine civică.

”Îmi place să transmit prin genul acesta de muzică lucruri pe care le vedem în societate, în jurul nostru, pe care poate că mulţi le observă, dar se fac că nu le văd. Îmi place să transmit ceea ce ar vrea şi alţii să spună, dar nu reuşesc”.

Cât paradox, atâta adevăr, ar suna parafrazarea unei expresii care a făcut istorie în literatura română. Eusebiu, un nevăzător, vede ceea ce alţii se fac că nu observă.

”Văd dincolo de aparenţe. Când mi se înfăţișează un aspect din viaţa de zi cu zi încep să îl iau pe toate părţile, mă întreb, nu judec oamenii. Văd lucrurile dincolo de suprafaţă”.

Sunt probleme ale societăţii actuale, sunt destine pe lângă care trece şi nu poate rămâne nepăsător. Merge pe stradă şi ochii închişi ai lui Eusebiu captează greul lumii în care trăieşte.

”De pildă am o piesă, Poveşti din viaţă, în care vorbesc despre două categorii de bătrâni. Despre o bătrânică supărată, cu fiica plecată în străinătate, despre un bunic la care nepoţii nu mai vin, şi despre doi bătrâni care au trecut împreună peste toate greutăţile şi nu au renunţat niciodată. M-am inspirat din cazurile pe care le văd în jurul meu. Încerc să ating aspecte pe care mulţi le ocolesc”.

O persoană cu dizabilităţi poate căpăta, ne demonstrează Eusebiu, abilităţi care ne ajută pe noi, ceilalţi, să vedem mai bine. Să acceptăm fără judecată, să luăm atitudine fără patimă, ci în nevoia de aproapele. Da, ne spune Eusebiu, o persoană cu dizabilităţi se poate înnobila.

”Depinde de fiecare în parte. Unii stagnează la nivelul în care dizabilitatea rămâne doar atât, o dizabilitate, şi profită ca să ia nişte bani şi ca să stea degeaba. Şi sunt alţii, cum încerc şi eu să fiu, care transformă această dizabilitate într-o ocazie de a le arăta celorlalţi că pot fi exact ca ei. E un avantaj pentru că putem deschide foarte mulţi ochi, chiar dacă îi avem închişi pe-ai noştri, şi să facem lumea să vadă că, uite, poate să facă tot ce pot şi eu, şi-a depăşit condiţia. Cred că cel mai mare avantaj în dizabilitatea aceasta este că putem să fim o poveste de viaţă pentru mulţi care poate au renunţat să mai lupte cu viaţa, cu destinul, înconjuraţi de probleme. Dacă ne văd pe noi că luptăm să ajungem undeva, nu ne lăsăm descurajaţi de viaţă, luptă şi ei”.

Există, deopotrivă, oameni care, născuţi în armonie, devin persoane cu dizabilităţi sufleteşti.

”Cel mai mare dezavantaj al acestor oameni este că se lasă prea uşor doborâţi. Nu conştientizează că pot trece oricând peste probleme”.

”Suntem moldoveni şi mi se pare fantastică treaba asta”

Eusebiu ne aşază înainte o imagine pe care orice scenarist, regizor, scriitor ar transforma-o într-o copertă de artă.

”Sunt nişte lucruri peste care trebuie să treci. Nu e uşor, dar depinde de tine dacă vrei să fie greu sau uşor, ca să fac un joc de cuvinte. Aveam o vorbă într-un monolog al meu: avantajul nostru este că, metaforic vorbind, de mici poate că ne temeam de monştri. Noi nu aveam de ales, noi trebuia să înfruntăm acest lucru, pentru că trăiam în întuneric chiar dacă ne lăsau ai noştri lumina aprinsă pe hol. Asta ne-a învăţat să înfruntăm viaţa mai uşor şi cu mai mult succes decât alţii”.

Eusebiu şi-a cultivat o înţelepciune care îl apără chiar şi de propriile deziluzii. Nu se victimizează,  nici nu dă vina pe ceilalţi. Deşi pare greu de crezut, nu a obosit să îi fie greu. Nu e uşor, dar e plăcut. Îşi aminteşte cum a suferit când s-a îndrăgostit. Cum a reuşit apoi să îşi înţeleagă propria durere.

”Am suferit, am fost dărâmat, dar când mi-am revenit am conştientizat că acela a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Am văzut că Dumnezeu m-a ferit de nişte lucruri pe care eu nu voiam să le evit, de care voiam să mă lovesc neapărat. Oricât de greu şi de dărâmaţi am fi trebuie să ne gândim că oricând se poate şi mai rău, poate totul e spre binele nostru. Trebuie să găsim ceva bun în fiecare zi, să râdem, să glumim. Suntem moldoveni şi mi se pare fantastică treaba asta. Noi facem haz de necaz din orice, râdem din orice”.

Părinţii şi Dumnezeu. Dumnezeu şi părinţii. Universul lui Eusebiu e plin de tâlcuiri şi de învăţăminte şi niciodată, dar niciodată!, nu lipseşte gluma, vorba lui de hâtru înţelept. A învăţat că Dumnezeu e prieten şi că dincolo de orice e importantă încrederea.

”Am experimentat şi etapa în care stăteam ceasuri întregi în genunchi, am experimentat şi etapa în care mă îndepărtam de Dumnezeu, în care mă întrebam: oare există, oare unde este? Şi după ce am experimentat şi una şi alta am ajuns să am o legătură cu Dumnezeu ca de la prieten la prieten. Să trec de bariera de frică. Să vorbesc cu El ca de la prieten la prieten, să spun: Doamne, îţi mulţumesc că m-ai ajutat, ajută-mă în continuare, dă-mi putere, îţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine şi pentru cei dragi mie, iartă-mă dacă îţi mai greşesc, dacă te mai supăr”.

Care este secretul acestei prietenii? Cum îl simte pe Dumnezeu şi până unde merge această prietenie? Eusebiu nu supralicitează, dimpotrivă. Ştie că fericirea stă în lucrurile mici.

”Dacă lumea se roagă la Dumnezeu să câştige la loto şi săptămâna viitoare să aibă şi premiul, normal că nu merge. Dumnezeu vrea să te facă să crezi în el prin lucruri mici, pe care să ai capacitatea să le observi. Mi-a dovedit de multe ori, chiar dacă prin lucruri mici, că e aproape de mine şi că mă iubeşte”.

Ce urmează după facultate? Profesie, evoluţie, drumuri noi şi fuga de autosuficienţă.

”Mă văd ca un instrumentist care ştie ce face, vreau să ajung la un nivel calitativ. Cât de înalt. Mă interesează să evoluez constant. În orice muncă este loc de mai bine, dacă eşti mulţumit de tine nu e în regulă. Aşa şi aici, să cânţi şi mai bine, din pasaje mult mai complicate, din concerte mult mai complexe, să ajungi tot mai sus. Apoi, dacă voi cânta sau într-o trupă sunt detalii”.

Viitorul sună bine: Un proiect revoluționar

Un alt fapt extraordinar se întâmplă cu Eusebiu Cristian Toma. Şi are legătură cu băieţii de la Automatică şi Calculatoare din Iaşi. Un proiect în care studentul la Conservator crede cu tărie. 

”Din punct de vedere al tehnologiei am evoluat mult. Băieţii au un proiect care urmăreşte orientarea unei persoane nevăzătoare, fără bastonul alb sau al unui câine ghid sau al unui însoţitor, în condiţiile în care noi putem să avem o imagine de ansamblu asupra a tot ce ne înconjoară, de la obiecte la oameni, la orice, prin emiterea a unor sunete în căşti, sunete redate de nişte camere de filmat care captează tot ce e în jurul nostru, iar în căşti ne sunt redate aceste sunete. Ne sunt redate la o distanţă anume, dacă e la nivelul capului, al solului, detalii care ne sunt esenţiale. Am făcut teste cu ei anul trecut, sunt oameni care dau dovadă de o răbdare şi de o înţelegere poate chiar supranaturale. Stau ore întregi, o dată nu a oftat unul sau să spună că e obosit”.

Când ar fi posibil acest lucru? Proiectul este evoluat, doar că au nevoie de un sponsor, de cineva dispus să investească în proiect. Acum sunetele sunt aceleaşi pentru toate obiectele, dar cel care foloseşte dispozitivul nu îşi dă seama dacă e o bancă, un copac, un om.

”Au venit băieţii de la Euronews la Iaşi, au filmat cum mergeam prin parc, am testat aparatul. Vor să promoveze, în eventualitatea de a găsi un sponsor. E ceva diferit. Tot ce am folosit până acum e cumva rudimentar. Cu ajutorul acestui dispozitiv am putea avea mult mai multă grijă de noi şi să ne adaptăm mult mai uşor. Rezultatele la care am ajuns sunt în urma multor ore la care am lucrat şi eu şi alţi nevăzători, am spus unde e bine, unde sunetele sunt foarte asemănătoare. Am muncit mult cu ei, e un proiect la care se munceşte, în care s-a investit multă pasiune şi încredere şi sperăm să fie finalizat”.

Eusebiu Cristian Toma este un alergător de cursă lungă, un învingător de performanță. Știe cât are de mers, dar mai ales știe când trebuie să se oprească.

”Îi salut pe oamenii care mă urmăresc, cei care se uită la mine la o emisiune, pe Facebook sau într-un interviu, mulţumesc tuturor celor care vor să promoveze lucrurile de calitate, mă refer la proiectul despre care tocmai am vorbit. Şi am o vorbă pe care o spun de fiecare dată, e vorba mea de suflet: Aveţi grijă să aveţi grijă de voi!”

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: