Nişte ulcele acoperite cu melci. Unora li s-a părut ciudate şi s-au înfricoşat. Cei mai mulţi au socotit că-s vrăjite. Iar alţii au povestit că, acolo, la marginea satului Drăguşeni, trebuie să fie Olăria lui Drăguş, cel de la care a rămas numele satului. Auzind despre una ca asta, mai mulţi profesori de istorie s-au dus să vadă şi ei oalele.Şi nu mică le-a fost uimirea descoperind „cele mai frumoase vase neolitice”.

Legenda spune, că prin acele părţi botoşănene au trăit cândva doi fraţi orfani, pe nume Podriga şi ostrov. Goi şi flămânzi, umblau din poartă în poartă căutând de lucru pentru un codru de pâine. Aşa au ajuns şi pe la poarta lui Drăguş, cel neîntrecut în meşteşugul olăriei.

-    Vrem să facem şi noi oale, s-a rugat Podriga.

-   D-apoi asta-i treabă grea, nu vă arată înfăţişarea a răzbi. Sunteţi aproape nişte copii.

S-a gândit omul ce s-a gândit, a zărit lacrimile din ochii orfanilor şi, în cele din urmă, s-a înduplecat:

-    Dacă aţi venit, rămâneţi, că eu tot nu mai pot munci ca în tinereţe.

I-a dus la Lutărie, le-a arătat ce-i şi cum din fir de păr, apoi a plecat acasă. După câteva zile, meşterul şi-a adus aminte de copii şi a plecat la Lutărie. Când a ajuns, ce să-i vadă ochii? Oale măiestrit lucrate, cum nu cunoscuse nici în târgul cel mare de la Gura Başeului, unde veneau cu marfă meşteri de pretutindeni.  S-a părut că visează, dar când şi+a dat seama că totul e aievea, a rămas mut de uimire.

-    Cine a făcut aceste minuni? Izbuti în sfârşit să grăiască.

-    Noi! Podriga şi cu mine, răspunse Ostrov.

-    Nemaiîntâlnit! A zis atunci meşterul. Vom merge cu ele în târgul de la Doroca, unde sosesc negustori de toate neamurile, cu mătăsuri, pietre scumpe şi alte mărfuri de preţ.

Aşa că, într-o zi în târgul de la Doroca îşi făcură loc un bătrân cu doi copilandri şi fel de fel de oale chipoase mai mare mirarea! Erau: Drăguş, Podriga şi Ostrov. Tocmai s-a întâmplat să treacă pe acolo o înaltă căpetenie. Şi tot uitându-se peste scumpeturi, vede într-o latură şi oalele acele minunate. A luat una, a răsucit-o pe toate părţile, apoi a dat-o de-a dura de-a sunat argintul.

-    Cu adevărat nemaipomenită lucrare! A tresărit regele. Din ce împărăţie sunteţi şi cum vă cheamă?

-    Apoi, noi, măria-ta, suntem oameni din partea locului, din moşi strămoşi, olari cu dragoste de meşteşug, hotărâ cu dreaptă mândrie bătrânul.

Iar oalele-s migălite de mâinile acestor feciori şi – de mă credeţi – cu sufletul lor curat cum îi aripa curcubeului ceresc.

-    Aşa este, dacă spune un bătrân! Zâmbi regele. Primiţi această pungă cu aur pe vasele voastre, ce vor fi darul meu de azi doamnelor din cetatea domnească.

-    Trăiască stăpânul nostru! mulţumi bătrânul cu tărie, în auzul mulţimii adunate.

-    Mergeţi înapoi în sat şi nu conteniţi preafrumoasa voastră plăsmuire, care-i fără seamăn, precum vedem şi ne bucurăm, dar mai ales nepreţuita fală ne va clădi nouă pe pământ, în amintirea viitorimii.

De atunci, la Doroca, lume de pe lume îi aştepta pe iscusiţii meşteri, căci vasele lor păreau fermecate, întrecând faima olarilor din cele patru vânturi. Aceia, rând pe rând, începură să cârtească, uitaţi de vechea căutare. Poate au încercat să le fure taina, dar n-au izbutit. 

Într-un miez de noapte, când trupul olarului trudit e greu ca lutul, un pâlc de călăreţi străini sau numai un singur venetic înfierbântat a pus foc straşnic cu păcură Lutăriei şi casei meşterului. 
Ostrov şi Podriga au sărit să-l scoată pe bătrânul Drăguş din flăcări, dar au căzut şi ei sub vâlvătaie.

Acolo, pământul începu să plângă în gemete de durere, cu lacrimi adevărate. Iar acele lacrimi învăluiră şi prefăcură în apă trupul morţilor. Susură Ostrovul, în adânc tainic şi melancolic.Legenda Botoşanilor de Elidia Agrigoroaiei, spune că multe milenii au stat ascunse sub dărâmături oalele acelor meşteri vechi, împlinindu-se totuşi aidoma prezicerea înţeleptului rege despre fala nepreţuită a neamului său în viitorime.