Moldoveanca Eugenia Scripcaru, plecată din calea războiului în 1944, din Corlăţeni, Botoşani, îşi povesteşte, ajunsă la 100 de ani, viaţa dulce-amară petrecută în Oltenia, scrie Adevărul. Jumătate de viaţă a trăit-o în case de medici, profesori şi şefi de partid, crescându-le, în total, opt copii.
Eugenia Scripcaru îşi deapănă viaţa firesc, la o ceaşcă de cafea. A crescut opt copii, dar nu le-a fost mamă, ci dădacă. De fapt, Eugenia Scripcaru nu are copii. E singură, toate rudele i-au murit, inclusiv trei soţi. Trăsăturile femeii de odinioară, înaltă, zveltă, cu o ţinută demnă, se întrevăd chiar şi astăzi, când a ajuns la un veac de viaţă. Anii şi greutăţile au marcat-o, dar n-au adus-o de spate şi nu i-au epuizat optimismul. Se uită mai întâi scrutător, să vadă cu cine are de-a face, mărturisind că nu mai vede foarte bine. Aşezată pe-o margine de pat, ne spune că s-ar simţi mai bine dacă şi-ar sprijini picioarele pe-un scăunel, dar tot ea renunţă: „nu pot aşa ceva, nu-i frumos!“. În final, îşi găseşte locul, picior peste picior, sorbind din cafea. Totuşi, de ceva vreme femeia nu mai e chiar atât de singură. În urmă cu 14 ani, a fost „adoptată“ de o familie din Slatina, familia Stoica.
Doamna Stoica spune că una dintre cele mai mari calităţi ale centenarei este că a avut întotdeauna mult bun-simţ: „Ne povestea o nepoată că, atunci când mergea în vizită la dânsa, se aşeza pe scaun, să nu deranjeze paturile, cu aşternuturi apretate, călcate, la linie totul. A fost o femeie tare curată, simţită!“. Eugenia Scripcaru, Cojocaru pe numele de fată, a împlinit 100 de ani spre finele lunii aprilie. Deşi era Săptămâna Mare, familia adoptivă a făcut-o să simtă că e sărbătoare.
„Acum am cu ce trăi, am curăţenie, am respect, dar degeaba, că nu mai avem putere!“, constată pentru început tanti Jana, cum i s-a spus o viaţă întreagă în Slatina, unde a venit când avea 30 de ani, din Moldova. În 1944, tinerii din satele Moldovei erau urcaţi, chiar în postul Paştelui, în garnituri de tren şi trimişi prin ţară din calea războiului. Eugenia Scripcaru, care pe-atunci avea 28 de ani, a plecat împreună cu sora mai mare, Ileana, şi cu fiica acesteia, care n-avea mai mult de 7 ani. Drumul a durat trei săptămâni. De coşmar au fost acele zile, îşi aminteşte Eugenia Scripcaru. Vagoanele, 38 la număr, s-au umplut repede de purici şi păduchi, iar în scurt timp, trupurile li s-au umplut de răni. A văzut oameni murind, copii plângând de foame, semeni rătăciţi în nopţi întunecate prin sate necunoscute, au fost aruncaţi dintr-un tren în altul, fără să ştie unde vor ajunge, ce vor face. „Mergeam cum trag boii în jug, cum ne spuneau“, îşi aminteşte femeia. În cele din urmă, într-o noapte, o parte dintre călători au fost lăsaţi într-o haltă din judeţul Olt.
„Prima dată am fost la Fălcoiu, de acolo am plecat spre Găneasa. Nu ne primea nimeni. Stăteam cu bâta-n mână, noaptea, sub gard la oameni, să nu ne mănânce câinii. Cerea stomacul şi nici măcar o bucăţică de pâine n-aveam. Ne culcam flămânzi şi ne trezeam la fel! Am fost năcăjită, dar mi-am ţinut capu’!“, îi dau bătrânei lacrimile, povestind.
(foto generic: adevărul)
