Alexandru Corneschi (31 de ani) este alergător de performanță de peste 17 ani și este considerat cel mai rapid maratonist român. Originar din Botoșani, el trăiește de șase ani în București, iar de patru ani este legitimat la CSM Craiova. Recent, el s-a calificat la Campionatul European de Maraton de la Munchen din luna august după ce a trecut linia de finiș la Maratonul de la Hamburg în 2 ore, 14 min, 1 sec (Personal Best). Unul dintre obiectivele sale principale rămâne calificarea la Jocurile Olimpice de la Paris din 2024.

Despre rezultatele sale, despre planurile pe care le are și despre ce înseamnă să fii un alergător de cursă lungă, care face sport cu inima și este pregătit să depășească orice obstacol pentru performanță, Alexandru Corneschi a vorbit pentru redbull.com.

-Cum rămâi motivat atâția ani pentru un obiectiv pe care încerci, în continuare, să-l atingi: participarea la Jocurile Olimpice?

-Olimpiada e vârful piramidei pentru orice sportiv! E un obiectiv mare să ajungi la Jocurile Olimpice. Sunt conștient însă că, dacă o să ajung acolo, să obțin o medalie olimpică va fi foarte greu. Gândul Olimpiadei mi-a încolțit în minte încă de când eram la juniori. Țin minte îndeosebi o cursă de-a Gabrielei Szabó, în care a căzut, s-a ridicat, a revenit în cursă și a câștigat competiția. Mi-am zis atunci: ”Se poate! Chiar dacă mai pici, chiar dacă ți se mai pune o piedică sau te simți rău, dacă lupți și crezi în visul tău, se poate îndeplini.”

Eu mi-am dorit mult să ajung la Jocurile Olimpice de la Tokyo, dar din cauza pandemiei, nu prea am avut curse de calificare și a trecut și Olimpiada. Am zis: ”Asta e. Mă antrenez, muncesc în continuare și încerc Parisul în 2024.”

Însă anul acesta voi fi la Campionatul European de Maraton din Munchen (15-21 august) datorită calificării la Maratonul de la Hamburg (n.red. în aprilie, Alex a încheiat maratonul cu timpul de 2ore 14min 01sec; baremul pentru calificarea la J.O. e și mai strâns, căci un alergător trebuie să alerge sub 2ore 11min 30sec).

Așa că e o diferența enormă între ce am alergat acum, în Hamburg, și ce va trebui să alerg pentru Paris. Dar cu muncă, încredere și răbdare, se poate!

-Depui un efort mare pentru acest sport. Altcineva, în locul tău, ar putea spune: ”E mult timp consumat, multă energie, multe resurse, fac totul pe cont propriu și încerc să dovedesc ceva fără susținerea de care am nevoie. Renunț.” Ce te face pe tine să fii unul dintre sportivii muncitori care, în ciuda contextului, merge înainte?

-Am observat, încă de mic, că sistemul din țară nu susține sportivii. Prima mea antrenoare, care mi-a fost ca o mamă, mi-a spus mereu: “Alex, trebuie să muncești și trebuie să fii tu mulțumit de ceea ce faci. Chiar dacă oamenii nu te ajută, trebuie să tragi de tine.” Țin minte că eram junior și aveam o indemnizație de 150 de lei pe lună, cu două antrenamente pe zi. În vacanțe, veneam acasă, la Botoșani, și toți prietenii mei mergeau la mare, în timp ce eu îmi petreceam lunile iulie și august pe stadion, pregătindu-mă pentru competiții. Într-o zi, am ajuns acasă și i-am zis tatălui meu: ”Gata, nu mai vreau”. Și el a zis: “Continuă! Dacă ție-ți place să faci sport, du-te și aleargă și noi o să te susținem cât de bine putem!”

Am învățat să fac ceea ce-mi place! Dacă îmi place și vreau să fac ceva, o fac cu mare drag, indiferent dacă trebuie să investesc timp sau bani.

-Povestești des despre tatăl tău. De ce e un model pentru tine?

-În toată copilăria mea, tata a avut probleme cu piciorul. Deși îl durea foarte tare, se ducea pe jos la muncă și venea acasă cu taxiul. Așa mi-am dat seama ce efort mare face să muncească pentru familie. Eram conștient de asta. (n.red. tatăl lui Alex are scleroză multiplă, o boală degenerativă a sistemului nervos, iar din 2007 este în scaun cu rotile).

-Exemplul lui te-a inspirat să nu renunți când îți este greu?

-Da, absolut!