Andra Tonitza trăiește din 1992 la Paris. Este strănepoata pictorului Nicolae Tonitza și, pe 26 septembrie 2021, a oferit un inedit ghidaj și a conferențiat despre Viața și familia lui Nicolae Tonitza. S-a întâmplat la finisajul expoziției ”Culoare, emoție și mister”, cu lucrări din colecția Muzeului Național Brukenthal Sibiu expuse la Muzeul Național al Bucovinei din Suceava.

Un eveniment de excepție

Expoziția de pictură ”Culoare, emoție și mister – Lucrări de Nicolae Tonitza din colecția Muzeului Național Brukenthal” a oferit publicului 73 de lucrări, grupate în câteva teme, și anume universul copilăriei, portret, flori, peisajul geografic și uman al Dobrogei, nudul.

O expoziție de mare valoare, așa cum spune însuși Adrian Luca, managerul Muzeului Național Brukenthal din Sibiu, care îl consideră pe Nicolae Tonitza drept ”unul dintre cei mai faimoși reprezentanți ai artei românești moderne, artist cu o contribuție remarcabilă la definirea profilului picturii și graficii anilor interbelici”.

Câteva dintre piesele care s-au aflat pe simeza expoziției sunt pentru prima oară prezentate publicului, și amintim aici în special lucrarea ”Portretul Luizei Manoliu” (1913).

Gabriel Herea, curatorul expoziției în cadrul Muzeului Național al Bucovinei, a fost cel care a întâmpinat publicul pe 26 septembrie, ”la finalul unei expoziții-eveniment”.

”Anul acesta ne-am putut bucura de expoziția Culoare, emoție și mister, Nicolae Tonitza, lucrări din colecțiile Muzeului Național Brukenthal. Suntem bucuroși și recunoscători pentru colaborarea pe care Muzeul Național Brukenthal o are cu Muzeul Național al Bucovinei, pentru dinamismul echipei de colaborare, pentru eforturile pe care doamna dr. Iulia Mesea, curatorul expoziției, le-a făcut câțiva ani, anterior acestui moment. Sunt lucrări care au fost expuse pentru prima dată aici, la Suceava, ele sunt lucrări din depozite, la Brukenthal nu sunt expuse. Expoziția a atras atenția la nivel național”,

Dr. Gabriel Herea, Muzeul Național al Bucovinei

(Gabriel Herea și Andra Tonitza)

Lui Gabriel Herea i-a revenit misiunea de a o prezenta pe Andra Tonitza, ”strănepoata directă, de sânge, descendentă din pictorul Nicolae Tonitza”.

Nu fără emoții, vizibil impresionată de public, Andra Tonitza a oferit un parcurs inedit - presărat cu date prea puțin sau deloc cunoscute - prin viața familiei pictorului.

”Este foarte frumoasă expoziția, ea reprezintă toate etapele esențiale ale vieții lui Nicolae Tonitza. Sunt foarte onorată să mă aflu aici”,

Andra Tonitza, strănepoata artistului

Pentru prima dată, au fost expuse alături de lucrări și fotografii de familie. Nicolae Tonitza (1886-1940) a fost căsătorit cu Ecaterina Tonitza (1893-1993), care provenea din familia Climescu-Gusti din Iași. Cei doi au avut trei copii, și anume: Catrina (Titi, 1913-2002), Petre (Puiu 1915-1986) și Irina (Mica 1917-1985). Al patrulea copil, Vasilică, a murit la doar 8 luni de la naștere, însă în familie avea să intre mai târziu, prin adopție, și Nineta Gusti (1913-2002).

”Puiu, bunicul meu, a fost chirurg. A fost prizonier în Al Doilea Război Mondial. A fugit din Siberia. Era tot un personaj foarte anticonvențional. Nu s-a lăsat prins de nimeni. S-a întors în România, a devenit un chirurg foarte important. A fost medic și pentru box, devenind chiar și arbitru de box internațional. Era foarte generos, opera pacienți săraci, dădea consultații fără bani”,

Andra Tonitza, strănepoata lui Nicolae Tonitza

Nici Catrina, nici Irina nu au avut copii. În schimb Petre (Puiu) a avut trei copii: Mihaela Tonitza (căsătorită cu actorul Ștefan Iordache), dar și pe Nicolae și Petre, dintr-o a doua căsătorie.

”Din această primă căsătorie a fost Mihaela Tonitza, măritată cu Ștefan Iordache, și ea o cu o carieră impresionantă de teatrolog, foarte iubită de studenții de la Facultatea de Teatru. Puiu a divorțat de prima soție și a întâlnit-o pe bunica mea într-un accident de autobuz, a fost o iubire la prima vedere. Din această căsătorie au fost doi copii: tatăl meu, Nicolae, și Petru, unchiul meu. Au avut amândoi pasiunea muzicii, tata cânta la violoncel și unchiul meu la vioară. S-au decis să rămână la Paris, astfel că în 1992 ne-am mutat și noi la Paris.

Din păcate, amândoi au murit tot de atac cerebral, la fel ca Mihaela Tonitza. Unchiul meu nu a avut copii, nici Mihaela, nici Caterina, nici Irina, astfel că sunt ultima descendentă directă a lui Tonitza”,

Andra Tonitza, strănepoata pictorului

Copiii erau subiectul principal în pictură, a povestit Andra Tonitza, copii pe care artistul ”îi picta în timp ce se jucau, dar sunt și unele în care copiii pozau. Era o ambianță familială foarte jucăușă, o atmosferă de joacă, de libertate, de poezie. Și copiii desenau foarte mult, făceau expoziții în casă”.

Amănunte și detalii a oferit Andra Tonitza și despre activitatea de ziarist a strămoșului său. Dar și despre grafică, partea mai puțin cunoscută a artistului, care face și obiectul unui doctorat pe care îl urmează în prezent, la Sibiu.

”Nu a renunțat la scris, la activitatea de ziarist și la grafică. Nu s-a studiat foarte mult grafica, de aceea eu fac acum un doctorat pe această temă. Este o grafică militantă. Regăsim în lucrările lui Nicolae Tonitza sărăcia, injustiția, derapajele vremii, era foarte atent la suferințele oamenilor. Seria Femei la cimitir, consecințele războiului pentru populație, femeile văduve, copiii orfani. Un război absurd care a dus suferință mult timp după”,

Andra Tonitza, strănepoata artistului

Anul 1933 vine cu o durere sfâșietoare, care îl dărâmă emoțional pe artist: moare Stefan Dimitrescu, cel mai bun prieten din Grupul celor 4, de atunci se îmbolnăvește și Nicolae Tonitza.

”Îl înlocuiește pe Stefan Dimitrescu, ca profesor la Școala de Arte Frumoase din Iași, unde devine apoi și rector. Făcea naveta între București și Iași. Era foarte iubit de studenți. În 1939 are un atac cerebral, Ecaterina îl primește acasă (după niște conflicte se separaseră, dar s-au reconciliat), unde va muri în 1940”,

Andra Tonitza, strănepoata artistului

Despre umor, despre cum să traversezi viața cât mai bine, cu dragoste, asta se poate spune despre Nicolae Tonitza. Și despre dreptate, despre justiție.

”Toți copiii lui au avut aceeași mentalitate: mult umor, modestie și multă dragoste pentru oamenii simpli, animăluțele și copiii, pe care i-a iubit. Asta îl caracterizează cel mai mult”,

Andra Tonitza, strănepoata artistului

Pictorul copiilor

”În nenumăratele și îndelungatele mele incursiuni pe care le-am făcut ca pictor în minunata lume a copiilor, mi-a fost dat să întâlnesc copii în zdrențe și flămânzi, copii suferinzi trupește, dar al căror suflet proaspăt și limpede răsfrângea, ca un transparent și pur izvor de munte, înalta frumusețe senină a cerului. Am cunoscut copii în straie scumpe, copii hrăniți cu îmbelșugare și rafinament, copii încurajați de permanente atenții și dezmierdări, copii perfect sănătoși, dar în sufletul cărora, prematur cătrănit, dospeau dureri înăbușite și creșteau înspăimântătoare agonii”, scria artistul Nicolae Tonitza, supranumit ”pictorul copiilor”.

Prea puțin se știe că, în perioada 1921-1924, pictorul alături de soție și de cei trei copii (al patrulea copil, Vasilică, a murit la doar 8 luni de la naștere) s-a stabilit la Vălenii de Munte. Aici a pictat cele mai multe chipuri de copii.

Pe simezele sucevene a fost expusă lucrarea Studiu de copii dormind, o adevărată lecție de pictură pentru desenatori, în care se pot observa gesturile delicate ale copiilor, privirile surprinse dincolo de viața de zi cu zi, imagini pe care Nicolae Tonitza le reda cu ”emoția unui tată”, cum el însuși recunoaște.

Ochii lui Tonitza îi regăsim și în Cap de fetiță, o lucrare clasată în categoria Tezaur, una dintre piesele de referință ale expoziției.

De la autoportretul artistului…

Publicul iubitor de artă a putut admira, din colecția Muzeului Brukenthal, Autoportretul (ulei/pânză) din 1914, o lucrare mai puțin cunoscută, dar care ne redă o altă fațetă a condiției artistului. În schimb, în lucrarea Dublu autoportret (peniță/hârtie velină), din 1936, găsim linii energice, un chip al maturității și al asumării artistice, o abordare aproape caricaturală, autoironică, dar plină de forță. 

…la portretul lui Luchian

Un moment important, hotărâtor și aproape premonitoriu, după cum ne transmite curatorul expoziției (Lucia Mesea), este întâlnirea dintre Nicolae Tonitza și Ștefan Luchian, în 1913. Lucrarea Portret / Ștefan Luchian este un desen în creion, datat 1921.

1921 este anul în care Nicolae Tonitza publică un text dedicat pictorului născut în Ștefănești, descriind vizita la Ștefan Luchian: “Merg la Luchian. Îl găsesc nemişcat, palid, scofâlcit de boală. În patul lui, curat şi modest, părea un mort. Numai ochii îi grăiau – şi gura. Ochii: adânci, înfipţi, ca două ţipete tragice, în chipul urât şi găurit de variolă. Şi gura: enormă, brună, senină, ca un plasm. L-am întrebat umil despre florile lui… N-am să uit niciodată lumina ce s-a revărsat, o clipă, deasupra frunţii bolnavului. Apoi gura lui s-a strâns dureros, ochii s-au întunecat – şi mi s-a părut că aud: «… nu mai pot!…»”. (cf. N. Tonitza, Scrieri despre artă, Editura Meridiane, 1964, Cuvânt înainte de Tudor Arghezi).

Într-un articol scris la moartea lui Ștefan Luchian, în ziarul Iași din 1 iulie 1916, Nicolae Tonitza menționează că din februarie 1913 nu l-a mai văzut pe pictorul florilor. Atunci, Tonitza îl însoțise pe medicul curant al pictorului, Dr. M. Zambra. Instalat într-un fotoliu, Luchian le-a povestit celor doi despre pictură, vizita fiind descrisă ulterior de Tonitza într-o scrisoare adresată soției sale, prilej cu care vorbește și despre impresia pe care i-a lăsat-o paleta artistului: ”O… paleta lui Ştefan! Dacă aş putea să o am necurmat înaintea ochilor mei! Din suprafaţa ei, mozaicată capricios de nebunia penelului, se desprinde o melodie dramatică şi clară, ca un «aleluia», în care sunetele fine ale violinelor ar predomina, sfâşietoare”.

Tulburătoare este și mărturisirea pe care Nicolae Tonitza o face în anul 1927, într-un interviu acordat lui Adrian Maniu și apărut în Rampa din 6 noiembrie a acelui an: ”Ce nu am scris încă despre Luchian? Că m-aș bucura tare mult să-l întrec”.

Poate și din acest motiv, o atenție deosebită acordă curatorii expoziției de la Suceava ”filiației luchienești” a lui Nicolae Tonitza. 

Curatorul Gabriel Herea i-a mulțumit Andrei Tonitza, amintind totodată de responsabilitatea ”moștenirii strămoșești”:

”Mulțumim tuturor, în primul rând familiei Tonitza și familiei Toniță, poate o să se dezvolte în continuare aceste lucruri. E foarte important ca oamenii să aibă responsabilitatea moștenirii strămoșești, fie că suntem direct descendenți, fie că suntem colateral înrudiți cu acești strămoși, întotdeauna moștenirea lor se va păstra mai bine acolo unde este cultivată de cei care au și un strigăt de sânge”.

De altfel, nu putem să nu amintim și despre Asociația ”Copiii lui Tonitza”, care își propune să cultive și să răspândească valori și principii umaniste destinate dezvoltării culturale și spirituale a societății.

”Împreună cu mama mea, Carmen Tonitza, și Ovidiu Ciornea, unchiul meu, am înființat Asociația ”Copiii lui Tonitza” în anul 2019, la Sibiu, un oraș foarte drag pictorului Nicolae Tonitza. Asociația, prin intermediul a diverse proiecte – editări de cărți și albume de artă, expoziții, evenimente culturale – va susține atât promovarea operei lui Nicolae Tonitza, cât și dezvoltarea creației contemporane și educația artistică a copiilor, susținerea tinerilor artiști de talent și perspectivă”,

Andra Tonitza, strănepoata artistului

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: