”Viața nu mi-o aleg eu, nu am de ce să mă rușinez”. Silviu mângâie cu delicatețe mânuțele copilului care i se cuibărește în brațe. Își privește cu atâta dragoste pruncul, încât te aștepți ca din orice moment să îi răsară flori din ochii calzi și umezi.
Totuși, cine a ales pentru viața ta, Silviu? Ridică privirea și pe frunte se îngrămădesc tăcute gânduri.
”Într-un fel sau altul a ales mama mea. Care, din păcate, nu mai este astăzi. S-a stins în anul 2000”.
Silviu Damean are 35 de ani. A venit pe lume într-un februarie geros din 1987, în Botoşaniul comunist. Era al doilea copil al unei femei care avea să nască cinci prunci, trei băieți și două fete. ”Toți la un an diferență”, spune Silviu și vocea reușește să îi ordoneze fără patimă cuvintele. Chiar zâmbește pe măsură ce amintirile îi năvălesc în inimă.
Mama l-a ținut la piept mai puțin de 100 de zile, doar până s-a desprimăvărat. Când mugurii au plesnit în floare, cu pruncul în brațe, femeia s-a oprit la poarta bunicii din Vlăsinești. Nu a avut curajul să pășească mai departe...
”Eu am aflat abia anul acesta, de la bunica mea de pe tată, ce s-a întâmplat atunci. După ce m-a născut, la două-trei luni, mama a mers la Vlăsinești la țară și m-a lăsat acolo. Bunica avea o alee cu flori la poartă, mama m-a băgat în stratul cu flori și a plecat”, povestește Silviu cu vorba prinsă într-un zâmbet amar.
Vorba din popor se adeverea într-un fel neașteptat. Silviu devenise, la propriu, ”copilul din flori”.
”Exact, acum chiar eram un copil din flori! Bunica a venit acasă și a auzit plânset de bebeluș. A căutat la poartă și m-a găsit acolo, printre flori. Eram flămând..., nimeni nu știa cât timp plânsesem acolo”.
Bunica a luat copilul în casă, i-a potolit foamea, i-a ostoit plânsul, iar pruncul a simțit pentru prima dată dragoste protectoare și blândețe de femeie.
”Apoi trebuia să mă boteze. Bunica mea a avut o soră care a murit acum câteva săptămâni, dar pe care am cunoscut-o abia acum patru ani. Sora bunicii are o fată, care m-a botezat. Eu pe nașa mea de botez am cunoscut-o abia în urmă cu patru ani. De atunci ținem legătura...”, rememorează astăzi Silviu.
A rămas la Vlăsinești până pe la patru ani, când a ajuns la bunicul de pe mamă, în Botoșani. De câteva ori și-a văzut mama, pe care bunicul o aducea forțat să își vadă copilul. Nu a convins-o niciodată să își ia băiatul aproape...
”Bunicul nu mai putea să se ocupe de mine, trebuia să încep grădinița. Fusesem la o creșă care în 1991 se transformase într-o casă de copii. ”Elena Doamna” îi spunea. Am rămas acolo, dar în vacanțe mă mai lua bunicul acasă. Apoi am ajuns și la școală. Norocul meu a fost că acolo, în casa de copii, era mereu câte o educatoare căreia îi plăcea vreun copil. Mereu mă luau la ele la sfârșit de săptămână. Generația asta de copii de la ”Elena Doamna”, generația mea, am prins niște ani altfel. Nu cred că s-a mai întâmplat în vreo casă de copii din Botoșani sau din țară”, spune Silviu și adaugă: ”A fost foarte bine”.
Era imediat după 90. La Botoșani funcționa la acea vreme Asociația Rainbow, înființată de Daniel Hliban. O asociație care avea o ”soră” în Danemarca, BCS Denmark. A fost soarele care avea să strălucească pe strada copiilor de la ”Elena Doamna”. Prin asociația ”soră”, fiecare copil din Botoșani avea câte un sponsor. Mai exact, o familie din Danemarca avea grijă de câte un copil din casa de copii de la Botoșani.
”Am intrat la școală și de acolo s-a mai rupt și legătura cu bunicul. Venea mai rar, era și el bolnav...”, își amintește Silviu.
Ultima întâlnire cu mama?
”În clasa I, mergeam cu școala la biserică, era într-o vineri. La întoarcere, pe drum, a fost ultima oară când m-am întâlnit cu ea. De atunci nu am mai văzut-o niciodată. În toată viața mea am văzut-o de 3-4 ori”.
Cinci frați din aceeași mamă. Trei băieți și o fată de același tată. Ultima e cu un alt tată. Silviu și ceilalți doi băieți au ajuns cu toții la casa de copii. Până pe la 18 ani nu a știut că mai are încă două surori...
O femeie, o mamă, pe care societatea o judecă în fel şi chip. Ce sentimente are un copil față de mamă după o asemenea poveste?
”Nu am așteptat-o pe mama niciodată. Nu a fost să simt lipsa ei pentru că acolo, în casa de copii, aveam tot felul de activități și mintea noastră era ocupată. Nu îmi puneam întrebări, iar urma mamei parcă se și ștersese. Poate și pentru că nu am trăit conștient momentul abandonului, să o fi cunoscut înainte de a mă fi părăsit... Pur și simplu m-am trezit fără ea. Acum nu prea am sentimente. Astăzi am și eu copii... Dacă știu că nu îmi permit nu fac un copil. M-aș chinui pe mine, ca adult, că trebuie să am responsabilități, dar îl chinuiesc și pe copil. Dacă ar fi fost să fie acum în viață, nu i-aș găsi justificări. Nu se califică în postura de mamă. La urma urmei, nu eu îți iert păcatele, are cine să te judece, nu o fac eu. La biserică mai aprind uneori o lumânare și pentru ea, dar parcă împing cu greu lumânarea, ceva mă trage înapoi...”.
Se ridică, se apleacă, adună de pe jos jucăriile pe care copilul de un an și jumătate le împrăștie buclucaș. Mai are un băiat de șapte ani și este mândru că, dincolo de lipsa mamei din copilărie, astăzi știe ce înseamnă responsabilitate și căldura unei familii adevărate.
Cu toate acestea, recunoaște că viața la casa de copii a fost pentru el un șir nesfârșit de oportunități. Din șapte ani, abia dacă a stat trei în orfelinat. Mai mereu se afla în familia unei educatoare, a unei angajate.
”Acesta a fost norocul meu, pentru că am avut posibilități de a vedea și de a cunoaște foarte mult față de alți copii. Dacă nu aș fi avut aceste oportunități nu știu cum ar fi fost viața mea. Plecam o săptămână la cineva, cealaltă săptămână la altă doamnă...”
În anul 2000, cu sprijinul celor două asociații, cea daneză și cea din Botoșani, Silviu a ajuns în plasament la o familie din Răchiți, alături de ceilalți doi frați și de alți doi copii mici.
”Au fost copii din generația mea care nu s-au adaptat în plasament, au plecat și poate au ajuns mai rău. Noi la Răchiți am fost toți trei frații. Apoi au venit și alți doi copii. Avem niște lecții luate de acolo, de la Răchiți. Apoi doamnele care au tras de noi să ajungem cineva în viață. Până în 1990 în sistem au fost și doamne mai rele, dar după 1990 s-a schimbat totul prin venirea danezilor, altfel nu cred că s-ar fi schimbat ceva”.
La Răchiți a rămas 12 ani, până a terminat liceul.
”Am început Liceul de Artă, la Pictură, apoi am terminat Liceul Agricol, la Științe ale Naturii. În clasele I-VIII făceam foarte multă pregătire la desen, asociația îmi plătea, îmi punea la dispoziție tot. Am avut și expoziție în Danemarca, am apărut în presa lor la acea vreme. La Liceul de Artă am făcut o perioadă pregătire, dar mi s-a părut prea mult timp pe care trebuia să îl dedic doar picturii. M-am transferat de acolo la Agro pentru că auzisem că acolo faci școala de șoferi fără să plătești. M-am dus acolo, dar nici școala de șoferi nu am făcut-o”, își amintește Silviu și fața îi înflorește într-un râs șăgalnic.
După liceu s-a prezentat la comisie și a cerut să iasă din sistemul de protecție a copilului. Se simțea pregătit să ia viața pe cont propriu. Iar visele stăteau la rând să se împlinească. A fost printre cei foarte puțini copii care au reușit la facultate. A învățat și a obținut diploma de profesor și antrenor de înot.
”La Facultatea de Educație Fizică și Sport din Suceava am mai cunoscut câțiva copii din sistemul de protecție. Ei, cumva, în perioada respectivă m-au introdus într-un cerc din Belgia. Dacă învățai îți dădeau bursă. Cum mie mi-a plăcut școala aveam la un moment dat vreo trei burse”, povestește Silviu.
În timpul liber tundea. Învățase singur, din pasiune. O pasiune care avea să îi devină ocupație din 2011.
”În 2010 m-am întors în Botoșani și m-am angajat la un frizer. Promisese că va fi bine, dar mi s-a părut cam dubios. Îmi dădea banii pe rând, câte puțin... Stăteam în chirie atunci și am fost dat afară de mult ori pentru că patronul nu îmi dădea salariul la timp. De câteva ori proprietarii îmi blocau cheia în ușă ca să nu pot intra în apartament, era noaptea, nu știam încotro să o iau...”
Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni. Iar lui Silviu i-a trimis omul potrivit la momentul potrivit.
”Aveam un prieten, actualul meu cumătru, care a venit la tuns și m-a găsit supărat. M-a îndemnat să plec de acolo și să îmi încep propria afacere. Mi-a spus că mă ajută, deși îmi era doar un simplu client. După vreo jumătate de an, era decembrie 2011, l-am sunat. Dacă vrei să mă ajuți, uite, am găsit un spațiu. Mi-a plătit trei luni înainte chirie, mi-a mobilat salonul cum am vrut și de acolo am mers singur mai departe. Dar a fost foarte greu. Eram la început, chiria mare, clienții nu mai știau unde sunt. Era iarna, ieșeam în stradă cu pliante să dăm oamenilor. După o perioadă lucrurile s-au așezat. Dar am pornit de jos...”, povestește mai departe Silviu Damean.
Nimic în viața lui Silviu nu a fost ușor, dar nimic nu l-a descurajat. Până și în dragoste a fost la fel: a așteptat răbdător.
”O știam de foarte mulți ani, doar că nu eram genul să mă bag peste altcineva. Dar când a venit momentul am profitat și de atunci, din 2011 spre 2012, suntem împreună”.
O soție și doi copii frumoși. O familie. Așa cum nu a avut niciodată. Își educă fiii să fie buni, generoși, să nu facă diferențe de niciun fel între oameni.
Silviu este conștient că secretul reușitei lui în viață a venit din bunul simț și din lungul șir de oameni pe care i-a întâlnit.
”Atâta timp cât ești un om calculat, cu bun simț... Poți să fii de la casa de copii, dar dacă nu ai educația în societate, când ieși, e normal să stârnești altceva. Cunosc dintre cei care au fost în generația mea care au ajuns rău, puțini au ajuns undeva. Dintre cei 60 care am fost la casa de copii, număr pe degete câți au făcut o facultate, patru sau cinci. Restul au terminat doar profesionala, alții nici măcar profesionala, s-au oprit la clasa a VIII-a sau mai rău. Sunt și mulți care sunt bine, au familii...”, spune Silviu.
Știe că sistemul de protecție a copilului i-a oferit multe oportunități. Își amintește că, atunci când era mic, Asociația Rainbow selecta în fiecare săptămână câte patru sau cinci copii.
”Cumpărase un apartament în Botoșani și noi acolo mergeam și făceam activități. Citeam, scriam, făceam mâncare, făceam curat. Mergeam la plimbare, la film, la teatru. Alte case de copii nu beneficiau atunci de așa ceva. Probabil altfel ne-a deschis drumul în viață. A fost o șansă pentru noi! Am văzut câteva documentare cu foarte multe case de copii din România în care a fost dezastru. Noi am fost una dintre cele mai norocoase din România la acea vreme”.
”Copilul din flori” nu a fost lipsit de noroc. Dimpotrivă, spune apăsat Silviu Damean. Nu s-a gândit niciodată să plece din țară. Este mulțumit că aici, acasă, poate duce o afacere mică, atât cât să îi asigure traiul zilnic pentru familia lui. De o vreme este și vlogger.
”Sunt la început de drum ca vlogger. E ca și cum aș avea două job-uri acum. Dacă o făceam mai demult eram departe, dar nu mi-a trecut prin cap. Vine și un venit, e adevărat, dar după foarte multă muncă. Ca să ai câștig trebuie să investești tu mai întâi”.
Silviu Damean a preferat mereu pașii mici pentru o viață sigură. A învățat că, din clipa în care vii pe lume, viața îți scoate înainte oamenii potriviți, trebuie să îi accepți și să manifești mereu recunoștință pentru darurile primite.
Copilul găsit într-o zi în stratul cu flori nu a plecat la drum cu lecțiile neînvățate. Fie că a desenat, fie că a tuns sau a așteptat ani la rând femeia iubită, Silviu a păstrat măsura bunului simț și a cumpătării.
”Pe mine m-au motivat anumite lucruri în viață. Dar dacă îți dorești ceva trebuie să muncești. Tot ce am acum e din munca mea. Mi-am cumpărat un teren fără împrumut în bancă, doar din ciubucul strâns de-a lungul anilor de la tuns. Prefer o mașină bună, nu una scumpă, pentru că mașina cheltuiește, nu îți oferă nimic. În 2010 am depus acte pentru dosar ANL. Am primit abia acum doi ani locuință ANL. Îmi cumpărasem teren pentru că nu speram că mai primesc o casă...”
Silviu și soția. Și doi copii, de 7 ani și un an și șase luni. O familie. Este cel mai mare dar pe care viața îl putea oferi unui om pe care o bunică, într-o primăvară de acum 35 de ani, îl culegea dintre flori.
Daniel Hliban își amintește astăzi de copilul firav de odinioară, dar și de șansele pe care băiețelul de demult le-a primit de la viață. Alături de frații săi, Silviu a făcut parte din primele generații de copii care au avut șansa de a ieși din sistemul de protecție de tip instituțional și de a beneficia de posibilitatea de a fi integrat într-o familie a unui asistent maternal profesionist, din rețeaua privată de profesioniști constituită de asociația pe care Daniel Hliban o conducea.
”Astfel Silviu a putut beneficia de căldura, bucuria și atmosfera specifice unei familii, alături de educația, grija și sprijinul atât de necesare fiecărui copil pentru a putea avea o viață normală, armonioasă și pentru a se putea dezvolta și integra mai apoi, din punct de vedere socio-profesional. Silviu a îmbrățișat din plin bucuria de a fi parte a unei familii, ce l-a ajutat să descopere care sunt tainele unei vieți împlinite și reușite”, spune Daniel Hliban.
În acest fel, completează Daniel Hliban - astăzi președinte al Sucursalei Teritoriale Botoșani a Colegiului Național al Asistenților Sociali din România și deopotrivă director al Asociației Naționale a Surzilor din România, Filiala Botoșani – ”Silviu s-a întărit în credință dezvoltându-și totodată spiritul de organizare, precum și puterea de mobilizare prin propriile forțe pentru a putea reuși în viață”.
”Acum Silviu este un om model, cu o viață desăvârșită prin familia pe care și-a întemeiat-o, prin cei doi copii minunați ai săi, prin căminul cald și primitor pe care și l-a construit, prin afacerea pe care a dezvoltat-o cu pasiune și multă muncă, ce acoperă acum tot necesarul unei vieți împlinite pentru el și familia sa. Silviu este dovada vie că totul este posibil atunci când, cu credință și multă, multă muncă, se luptă și se construiește zi de zi un vis, până la împlinirea acestuia. ”If you can dream it, you can do it!”, după cum spunea Walt Disney”, este mesajul pe care îl transmite Daniel Hliban pentru toți copiii, indiferent că viața lor începe în sânul unei mame iubitoare sau într-un strat de flori la poarta unei bunici.
