George Burcea şi Andreea Bălan au acordat un interviu revistei Okmagazine unde au vorbit despre evoluţia lor ca şi cuplu.

Şi aţi învăţat cum să fiţi părinţi
 

Andreea  Daaa! Noi ne doream fiecare să avem copii, el de la 18 ani, eu de la 28. Şi, după ce ne-am găsit, am decis că nu avem timp de pierdut. După şase luni, am început să lucrăm la Ella, dar nu a venit imediat, a mai durat alte şase luni. Şi, până la urmă, s-a întâmplat în vacanţa din Cambodgia.

Acum, la patru ani de când sunteţi împreună, în ce s-a transformat flacăra aceea de la început?

Andreea:  Într-o echipă! Abia acum am ajuns la un echilibru. Că, la început, te cunoşti, mai ai discuţii, mai ai ego-uri. Dar o relaţie nu există, pur şi simplu, la o relaţie se munceşte, se investeşti în ea timp, sentimente, emoţii…

La voi, discuţiile în contradictoriu de la ce pornesc?

Andreea Acum nu mai pornesc.

George: Porneau de la chestii foarte mici, de la foarte mult ego, lucruri pe care puteai să le rezolvi imediat, dar trebuia să ştii pe ce „butoane“ să apeşi. După care a fost o perioadă dificilă, cel puţin pentru mine, ca bărbat, când ea era însărcinată şi  organismul era dat chimic peste cap.

Ai fost o „momzilla“?

Andreea: Da, din păcate. Fiind prima sarcină, nu puteam să-mi dau seama de ce mă simtaşa. Şi nimeni nu-ţi spune dinainte că o să ai anumite stări, schimbări chimice.

George: Erau fireşti, dar la asta s-a adăugat şi faptul că noi n-am avut suficient timp la dispoziţie să ne cunoaştem cu adevărat până să rămână însărcinată şi atunci am avut multe lucruri noi de asimilat, sentimente, experienţe… Nu ne îmbinaserăm încă. Dacă am fi stat, eu ştiu, vreo trei ani înainte doar unul cu altul, probabil am fi fost mai relaxaţi.

Toţi s-au aşteptat ca, atunci când ai devenit mamă, să reduci motoarele. Dar n-ai făcut-o. 

Andreea:  Nu, din mai multe motive. Primul este că eu cred că femeile intră în depresia postnatală pentru că n-au activitate şi pentru că rămân singure acasă cu copiii, fără niciun ajutor. Dacă eu am revenit imediat, am făcut ceea ce-mi place şi mi-am luat boost-ul de serotonină şi atunci n-aveam cum să intru în depresie post-natală. Şi al doilea motiv a fost că facturile nu întârzie, ele vin în continuare. Şi cu cât ai mai mult, cu cât ai o casă, nu un apartament, ai două maşini în loc de una, mai mulţi angajaţi, cu atât ai de plătit facturi, salarii, cărţi de muncă.

La capitolul „alte cheltuieli“, sunteţi genul de părinţi temperaţi sau luaţi toate hainele şi jucăriile pe care le vedeţi?

Andreea: Sunt părinţi care cumpără haine de brand copilului. Noi nu suntem adepţii acestui lucru, pentru că un copil se murdăreşte, îşi face hainele praf. Toate ghetuţele Ellei sunt julite, de exemplu. Plus că, în două săptămâni nu-i mai vin. George se ocupă mai mult de asta, se duce cu ea în magazine şi probează, cumpără haine foarte accesibile şi cât mai normale. Plus că nu vreau s-o obişnuim cu branduri, că nu vrem să ne trezim când o fi mai mare că ne spune că nu poartă nu ştiu ce haină, că nu e brand.

George: De la început ne-am propus ca Ella să nu ajungă să se tăvălească prin magazine, să nu plângă dacă nu i se cumpără ceva. Adică să ştie că îi iau jucăria asta pentru că s-a stricat cealaltă, că îi iau papuceii ăştia pentru că are nevoie de ei. Copilului trebuie să-i explici, nu să-i spui „Nu“ sau să-i iei brusc din mână. Dacă tu îi oferi explicaţii, el te înţelege. Şi o văd pe Ella cum se uită la mine, la buze, la ochi, la gesturi şi încearcă să înţeleagă.

Unde sunt emoţiile mai mari legate de ea, de când a început să meargă, să pună mâna?

George: O lăsăm să facă diverse lucruri, atâta timp cât nu este periculos pentru ea. O lăsăm să alerge, să pună mâna pe căţei, să ia tot felul de flori – am obişnuit-o să ia floricica, s-o miroasă şi s-o ofere. Cade, o ridic, o las să se scuture pe mânuţe şi să meargă mai departe… E normal, e copil, o las să experimenteze.

Nazuri la mâncare face?

George (zâmbeşte) Îi place să mănânce şi am încercat să o obişnuim să încerce orice. Iar dacă nu vrea să mănânce, n-o forţăm. Cu Andreea are un program de masă, cu mine altul. Ea, de exemplu, îi mai dă ceva dulce, eu îi dau ciorbă. Cu fiecare dintre noi, că e cu mine, cu mami, cu buni sau cu bona ştie că mănâncă altceva.

Dar sigur nu te gândeai că vei ajunge şeful bucătar al casei.

Andreea: Dar nu sunt eu şeful bucătar, el e şeful bucătar. (râde)

George:  Hai, recunoaşte acum! (zâmbeşte)

Andreea:  Ştiu să fac doar paste şi un fel de ciorbă şi atât. Sunt norocoasă că ne completăm şi la asta, pentru că el ştie să gătească.

George : Are ea o reţetă de supă cu găluşte extraordinară!

Andreea:  Da, dar nu vreau să gătesc doar eu. Îmi place să facem amândoi.

George: Eu mai insist. O să mai facem câteva filmuleţe cu mâncare. (zâmbeşte)

Andreea Filmuleţele alea prind cel mai bine, mai bine chiar decât cele din culise cu dansatoarele mele!

Cât de mare e trupa ta de fete?

Andreea: Am opt fete, plus Petrişor, plus trupa live.

Cum s-ar spune, dai multora de mâncare.

Andreea:Da. De când am început cariera solo, mereu am avut trupă mare. Cred că sunt prima şi cam singura solistă de la noi cu foarte multe dansatoare, cu show-uri mari de dans, elaborate, cu multe costume. De-aia eu nu mă consider a fi doar o cântăreaţă, ci un entertainer, adică un om care face show, care oferă o experienţă vizuală, nu doar muzică. Eu, într-o oră de Fantezia Show, spectacolul pe care îl fac oriunde sunt chemată, mă schimb de zece ori, la fiecare şapte minute, şi am alt element conceptual: carnaval, majorete… Mereu e altceva în scenă.

Pragmatic vorbind, cât de scump e timpul petrecut în trei?

George:  Foarte scump! Iar acum trei săptămâni mi-am dat seama de un lucru: când am desfăcut ţarcul în care stătea Ella de la 6-7 luni şi l-am împachetat, am realizat că, de fapt, am închis şi o etapă din viaţa mea, care nu se va mai întoarce niciodată, indiferent dacă vom mai avea un copil sau vom mai avea zece.

Andreea: Da, ne mai dorim un copil!

O să mai ai timp în viaţa ta de încă unul?

Andreea : Ştiu că atenţia se va împărţi la doi, dar în acelaşi timp şi lor le va fi mai bine să fie doi, să aibă cu cine să se joace şi să aibă cu cine să împartă, mai târziu, bunele şi relele.