Frate al lui George Enescu, a refuzat întotdeauna să își construiască o carieră în umbra marelui nume, chiar dacă i-a păstrat Maestrului o reală recunoștință și o sinceră admirație.

Dumitru Bâșcu, așa cum a rămas în istoria artei românești, este necunoscut la Botoșani. Cu toate acestea, Botoșanii îi sunt datori nu doar pentru uriașa artă pe care a lăsat-o moștenire, cât și pentru felul în care Dumitru Bâșcu s-a raportat întotdeauna la personalitatea și opera marelui George Enescu, antologic fiind – în acest sens – episodul de la Paris, când Maestrul a fost la un pas de a distruge geniala operă Oedip. 

Pictorul Dumitru Bâșcu s-a născut pe 14 septembrie 1902, la Cracalia, ca fiu al lui Costache Enescu și frate al lui George Enescu. Mama sa, Maria Ferdinand Suschi, era o tânără poloneză care petrecuse o vară la conacul din Cracalia. Mai târziu, Dumitru s-a căsătorit cu Margareta Arvay (Kutis) în 1943. Împreună au avut o fiică, Ana-Maria Sandi, născută în 1945.

Frate mai mic cu 21 de ani al lui George Enescu, Dumitru Bâșcu, alintat de ai săi Mitruță, crește în casa de la Cracalia a tatălui Costache, îngrijit cu dragoste de acesta și de Tinca, sora lui.

Deși a viețuit în familia lui Costache Enescu până la moartea acestuia, Dumitru nu a purtat niciodată numele Enescu, un motiv fiind și dorința artistului de a se ridica prin propriile forțe. Inițial a purtat numele mamei, apoi a semnat cu pseudonimul Bâșcu, ce avea să îi rămână numele de artist până la sfârșitul vieții.

”Tata a purtat numele mamei: Dumitru Suschi. Mama tatei a dispărut destul de repede. Tata nu avea decât imaginea unei făpturi blonde și cu ochi albaștri. A dispărut, se pare, când el avea vreo 2-3 ani. El mi-a spus că a fost măritată în sat. Cei din Cracalia știu altă versiune, că a venit tatăl ei și a luat-o. Iar din acel moment pe tata l-a crescut Tinca, sora lui Costache, cea care desenase cu George. Probabil că i-a pus cărbunele în mână și tatălui meu, căruia toți îi spuneau Mitruță”, mărturisește Ana-Maria Sandi, fiica lui Dumitru Bâșcu, într-un interviu acordat publicației Botoșăneanul.ro.

După moartea lui Costache, George Enescu este cel care se ocupă de fratele său, ducându-l la Iași pentru a-și termina liceul și a urma apoi Școala de Arte Frumoase. În memoriile sale (”George Enescu în lumea muzicii și în familie”, Editura Muzicală, București, 1990), Alexandru Cosmovici notează:

”Băiatul/Mitruță/ avea talent și înclinații mari pentru artele plastice, îndeosebi pentru pictură, îndeletnicire la care George Enescu renunțase din copilărie, îmbrățișând cariera muzicală”.

De altfel, aflăm de la Ioana Vlasiu, în familia Enescu, comunicarea prin desen, fie și ca un auxiliar al celei scrise, era o practică curentă. Mătușa Tinca își însoțea scrisorile către Enescu plecat de timpuriu la Viena cu mici desene sugestive. Iar Jorjică, așa cum i se spunea acasă, îi răspundea în același fel.

”Înclinarea spre desen, descurajată de tatăl său, dar susținută de George Enescu, îl va duce totuși, fără ezitări sau îndoieli, spre studii de pictură”,

Ioana Vlasiu, critic de artă

Debutul lui Dumitru Bâşcu pe scena artistică bucureşteană a fost unul de succes, după cum ne asigură și criticul de artă Ioana Vlasiu (doctor în istoria artei, profesor universitar si specialist în pictura romanească interbelică), în studiul ”Nostalgia echilibrului: Dumitru Bâșcu”, în albumul dedicat artistului cu prilejul expoziției ”Melodia cromatică”, de la Galeria Romană București (2019) - expoziție al cărei curator a fost Ion Grigorescu, unul dintre artiștii români contemporani cei mai cunoscuți pe plan internațional.

La prima ieşire în public, şi anume la Salonul Oficial din 1927, ne spune Ioana Vlasiu, lucrarea expusă atunci, o natură moartă, primeşte Premiul Anastase Simu. ”Sufletul românesc” își căuta expresia în toate artele. Astfel încât, adaugă criticul de artă, și Dumitru Bâșcu se ralia preocupărilor celor mai actuale atunci care vizau crearea unei arte cu identitate națională.

”În muzică George Enescu era departe de a fi ignorat filonul popular. Pictorii, sculptorii, desenatorii investigau la niveluri diferite și cu dotații diferite teritorii artistice vaste care se regăseau în încăpătorul concept de tradiție”,

Ioana Vlasiu, critic de artă

La numai doi ani după Premiul Simu, cu ocazia participării la Salonul Oficial din 1929, Bâșcu va câștiga bursa pentru călătorii în străinătate în valoare de 50.000 de lei. Din noiembrie 1929 până în martie 1931, Dumitru Bâșcu se află în Franța unde, potrivit informațiilor date de el însuși într-o autobiografie, va petrece un timp la Paris.

”Datează mai mult ca sigur de atunci peisaje cu stânci bretone scăldate de mare, acuarelate cu prospețime și înțelegere a posibilităților proprii tehnicii acuarelei. Este perioada în care George Enescu se află și el la Paris, într-un moment de cumpănă al vieții sale sentimentale. ”Frățiorul Mitruță”, discret și afectuos, îi stă în preajmă – amănunt biografic revelator privind legătura sufletească profundă dintre cei doi frați”,

Ioana Vlasiu, critic de artă

Despre întâlnirea celor doi frați la Paris ne-a mărturisit și fiica artistului, atunci când Dumitru Bâșcu a salvat la propriu atât de prețiosul manuscris al operei Oedip.

”Episodul acela e important pentru că a salvat manuscrisul Oedip-ului pe care îl finalizase George. Întâmplător a venit doamna Mârzescu la Paris, era și tata acolo, și i-a spus că Maruca, iubita sa prințesă, s-a încurcat cu Nae Ionescu. Și atunci George a fost atât de enervat și disperat că a luat manuscrisul și era să îl distrugă. A spus – mi-a povestit tata – ”îi scriu o scrisoare și tu te duci și o pui la poștă”. Pe doamna Mârzescu o lăsa în casa de acolo și el cu tata urmau să se mute aproape de Paris, unde el mai avea o reședință. Dar tata a făcut cumva și nu a plecat, a stat toată noaptea cu el și s-au calmat lucrurile”,

Ana-Maria Sandi, fiica lui Dumitru Bâșcu

Evenimentul expozițional din 2019, menit să îl readucă în prim-plan pe pictorul pe nedrept rămas în umbra fratelui său, poartă numele ”Melodia cromatică”, după o expresie enunțată de Nicolae Tonitza într-un text publicat pe marginea ”Expozițiilor de la Dalles” (în A.B.C., 13 ianuarie 1935).

Cu același prilej, un alt pictor - Eugen Ispir – relatează: ”Bâșcu știe să picteze, el știe să învie motivul din natură, satisfăcând toate pretențiile artei pure. Bâșcu înțelege ordonanțarea cantităților în compoziție; florile lui Bâșcu au libertate, au aer, prospețime și lumină” (în ”Expozițiile de la Dalles”, în Veghea, 18 ianuarie 1935).  

Potrivit Ioanei Vlasiu, ”melodia cromatică” dragă lui Tonitza ”a păstrat osatura subiacentă, dictată de apetența sa pentru armonia contrariilor”: 

”Mi se pare că originalitatea picturii lui Bâșcu trebuie văzută tocmai în echilibrul clasic/modern pe care l-a resimțit mereu ca necesar, ca răspuns la tensiunile de toate felurile care au marcat epoca și nemijlocit propria-i existență, mai cu seamă după război. Acea ”melodie cromatică” dragă lui Tonitza a păstrat totuși o osatură subiacentă, dictată de apetența sa pentru armonia contrariilor – construcția, desenul și culoarea să nu se excludă, să-și găsească acordul fericit”.

Anii postbelici au fost pentru Dumitru Bâșcu, ca și pentru mulți dintre confrații săi, ani ai constrângerilor de toate felurile și ai soluțiilor de supraviețuire, punctează din nou criticul de artă Ioana Vlasiu.

”Trece prin experiența detenției, după ce în anul 1948 refuzase să părăsească țara împreună cu familia, așa cum îi propusese Principesa Ileana. Găsește un refugiu în pictura bisericească, activitate care ar merita o cercetare anume focalizată asupra ei, dar corelată cu ansamblul operei”.

Au fost ani dificili, când supraviețuirea familiei  depindea de munca artistului.

”Tata s-a concentrat, ca să poată trăi, pe restaurare de biserici, pe monumente istorice, pentru că dacă trimitea lucrări la saloanele care erau atunci nu i le admiteau. Lucra de cum se putea sta în biserică – nu erau încălzite bisericile atunci – de prin mai până prin octombrie. În general alegea bisericuțe mai mici, erau vechi monumente istorice care trebuiau restaurate, dar îi plăcea să nu fie în orașe. Să fie la țară. Toate vacanțele mele – ceilalți copii de la școală mergeau la mare, la munte - eu mergeam prin toate satele astea unde și ajutam la pictarea decoraţiunilor. Și aveam și de mâncare, că acolo țăranii aduceau pe rând masa”,

Ana-Maria Sandi, fiica lui Dumitru Bâșcu

Un spirit liber, nu departe de ceea ce fusese George Enescu în muzică. Un om al culorii, dar de inspirație sănătoasă, chiar dacă se situa într-o anume naivitate, ”în raport cu conștiința amară de astăzi”.

Pictorul Dumitru Bâșcu a murit la București pe data de 18 noiembrie 1983, fiind înmormântat la cimitirul Andronache.

Alexandru Cosmovici, în cartea amintită mai sus, dezvăluie un amănunt care poate explica, până la un punct, discreția din jurul membrilor familiei Enescu.

Așadar, potrivit celor scrise de Alexandru Cosmovici și relatate de Ana-Maria Sandi, înainte să plece George Enescu în America, cu vaporul, membrii familiei ”au mers la diversele case ale lui George, inclusiv la o biserică pe care a pictat-o tata la Balotești, și atunci au făcut un fel de consiliu de familie și au spus că 50 de ani niciunul dintre ei să nu dea detalii despre familie. Asta spune Alexandru Cosmovici, în cartea lui, adăugând: Acum eu pot să spun tot ce scriu aici pentru că nu mă mai simt legat de acea înțelegere. Tata nu mi-a spus niciodată că ar fi ținut vreo înțelegere, el pur și simplu nu a considerat că e vreun motiv de fală din partea lui, că trebuie să își vadă de ale lui”.