Cred că aveam vreo 10 ani, nu mai știu exact, oricum urmăream meciul din peluza dinspre bulevard, care era una în toată regula. Adică nu mai era un deal și atât, așa cum arăta pe vremuri.
Oaspeții se apropiau de treimea CS Botoșani, mijlocașii noștri încercau să recupereze mingea, fundașii centrali își luau oamenii în marcaj.
Un singur fotbalist nu se agita și era chiar omul dintre buturi.
Ion Bordeanu (primul din stânga sus pentru cei născuți după revoluție), fiindcă despre el este vorba, stătea rezemat de o bară, așezat ca pentru o poză.
Acțiunea curgea spre poarta noastră, însă cel care trebuia să o apere părea în continuare la fel de impasibil.
”Ioane, ridică-te măi!”, ”Pripoane, în picioare, măăiii!” au început să strige spectatorii. Dar el se încăpățâna să rămână așezat lângă bară.
Mingea era condusă de câteva secunde de unul de-al lor, care după un elan de câțiva pași a șutat în înaltul cerului.
Abia atunci s-a ridicat și ”Pripon” al nostru și a mers să aducă mingea plecată undeva spre pista de atletism. Și tot atunci a potolit și microbiștii: ”Stați măi liniștiți, îl știu pe ăsta, în viața lui n-a nimerit poarta”.
Nu avea nevoie de studiu video, de statistici, de indicații speciale de pe margine, își cunoștea bine adversarii.
Îmi amintesc și acum echipamentul portocaliu cu negru pe care îl îmbrăca și de care m-am îndrăgostit iremediabil, motiv pentru care în ”generală” eram mereu portar.
L-am înnebunit pe tata până la sfârșitul meciului: De ce nu s-a ridicat la faza aia? De ce nu s-a ridicat? ”Eiii, se mai gândește și el la oameni”, a venit la un moment dat răspunsul.
În timp am înțeles că, ”se mai gândește și el la oameni” era unul dintre cele mai frumoase complimente care i se pot aduce unui fotbalist, care dincolo de salarii, prime de joc, faimă și altele asemenea, joacă și pentru public.
Sigur, Ion Bordeanu a jucat toată viața sa pentru oraș și pentru public. A refuzat să părăsească Botoșaniul chiar și atunci când oferta a venit de la o echipă obișnuită cu Divizia A, cum era denumită SuperLiga în acele vremuri.
A preferat să plonjeze în continuare pentru botoșănenii săi dragi în careul acela lipsit de iarbă, în care dincolo de plonjoane și sărituri și-a lăsat și o mare parte din suflet.
...
Astăzi se împlinesc 14 ani de când ”Pripon” s-a ridicat la cerurile spre care îi șutau adversarii pe care îi cunoștea atât de bine.
Am așteptat aproape un an să așez rândurile astea fiindcă în 2021 am ratat trista zi de 17 decembrie.
Și pe 17 decembrie 2022 abia la o asemenea oră am ajuns să pot scrie acest text.
A fost o zi cu peste 20 de articole, cu o tragedie într-un autocar și o alta într-un BMW. Știu, o să-mi spuneți că nu vă interesează accidentele, numai că datele de trafic arată cu totul altceva.
Tot așa cum este de ”bon ton” să ne prețuim oamenii de valoare abia când pleacă dintre noi și să le transmitem ”te vom iubi mereu” după ce i-am tratat cu indiferență, răutate și, în cel mai bun caz, nepăsare, când încă viețuiau.
Ridică-te Pripoane!
