În urmă cu mai bine de jumătate de secol, nu puțini erau cei care prevesteau sfârșitul teatrului odată cu dezvoltarea tehnicii și migrația publicului către ”noi preferințe intelectuale”. Unul dintre cei care, în anul 1969, de pildă, vorbea despre ”prorocirile sinistre” cu privire la soarta teatrului în anul 2000, era matematicianul și eseistul Mircea Malița: ”se emit îndoieli cu privire la soarta teatrului. (…) Sunt factori care ne fac însă să pledăm pentru teza opusă: teatrul are toate șansele să rămână la loc de cinste în ansamblul expresiilor de cultură”.

Academicianul Mircea Malița a trăit până în anul 2018, destul cât să vadă cu propriii ochi cum evoluția tehnicii vine în sprijinul teatrului, compunând împreună acte artistice care în urmă cu jumătate de secol țineau de domeniul fantasticului.

Iar spectacolul ”Luceafărul”, montat recent pe scena Teatrului pentru Copii și Tineret ”Vasilache” Botoșani, confirmă încă o dată că arta teatrală își lărgește continuu sfera mijloacelor artistice.

Regizorul Ion Sapdaru a reușit să ”traducă” pentru liceeni un poem ce părea dificil de asimilat sau de descifrat în interiorul manualelor tot mai elitiste. ”Deși vorbești pe înțeles, eu nu te pot pricepe”, ne spune din nou Cătălina, dar într-un limbaj pe care regizorul îl aduce cu măiestrie în lumea reală.

Eminescu – Luceafărul – Caramitru – Botoșani

Nu întâmplător Ion Sapdaru a așezat în orașul nașterii lui Eminescu acest eveniment teatral.

E m i n e s c u

Iar o rapidă trecere prin biografia oficială ne amintește și legătura lui Eminescu, a omului și a poetului deopotrivă, cu teatrul. O legătură mult studiată de-a lungul timpului, atât pe tărâm critic-literar, cât și în domeniul dramaturgiei.

De la implicare efectivă în construcția unui spectacol – amintim aici perioada sa ca sufleor sau copist pentru trupele de teatru, până la operă dramatică și cronică teatrală, Mihai Eminescu a demonstrat că înțelesese foarte bine arta actorului. Mai adăugăm la acestea contribuția genialului poet botoșănean la traducerea unor lucrări necesare trupelor de teatru, de la ”Arta reprezentării dramatice” (Heinrich Theodor Rötscher) până la ”Histrion” (Wilhelm Ierwitz) sau ”Diplomatul” (Eugene Scribe și Casimir Delavigne).

Așadar, Eminescu trece progresiv prin trei faze, de la spectatorul entuziast (fie din cușca sufleorului, fie dintr-un ungher de sală) la dramaturg și apoi la cronicarul de teatru.

L u c e a f ă r u l

Din nou, nu întâmplător ”Luceafărul”, deși un poem pe care nu l-am asocia dintru început cu dramaturgia, cuprinde o formă dialogală ofertantă care duce poemul în zona dramatică. Chiar dacă vorbim aici despre un dialog intermitent, întrerupt de părțile descriptive ale poemului.

C a r a m i t r u

Fiecare actor are dreptul la un Eminescu al său, spunea un cronicar. Iar actorul care s-a apropiat cel mai mult de Eminescu a fost Ion Caramitru. Actorul care l-a simțit pe poet nu doar în rimă, vers, alcătuire de cuvinte, ci a transfigurat prin rostire și a construit un nou Eminescu: unul accesibil, înțeles de public la toate nivelurile posibile.

„Eu nu recit, spun versuri“, spunea Ion Caramitru în urmă cu câțiva ani, în cadrul unui interviu.

Caramitru a spus versuri dintotdeauna. Singur ori alături de alți artiști, cum a fost de pildă marele spectacol realizat împreună cu pianistul Dan Grigore.

B o t o ș a n i

Puțin – sau prea puțin – se vorbește despre faptul că în 1989 Ion Caramitru a făcut un spectacol despre care se vorbește și astăzi.

Se numea ”Eminescu… după Eminescu” și debutul acestuia avea loc pe 14 ianuarie 1989, pe scena de la Botoșani. În iulie, același spectacol ajungea la Ateneul Român din București. O cronică a acestui spectacol apărea, în septembrie 1989, în aceeași revistă Teatrul, sub semnătura lui Ion Cristoiu (la acea vreme redactor-șef al revistei):

”Recitarea lasă să se întrevadă, mai totdeauna, diferența dintre cel ce spune și cel ce a scris textul. Se înțelege imediat că textul aparține altcuiva decât actorului care-l recită. Ion Caramitru, simțind primejdia, a refuzat recitarea. El și-a propus (și a reușit) o asimilare lăuntrică a textului eminescian. Pentru aceasta, el a luat textul, i-a rupt șira spinării, i-a răvășit ritmul și chiar semnele de punctuație, prezentându-ni-l, în final, ca pe un lucru al său”.

Luceafărul… după Caramitru

Premiera spectacolului ”Luceafărul”, pe scena Teatrului pentru Copii și Tineret ”Vasilache” Botoșani, nu a fost un eveniment precum cel din 1989. Oferta culturală, chiar și a micilor orașe, nu reușește să mai atragă publicul tânăr nici atunci când produsul teatral le este adresat. Asta nu știrbește cu nimic valoarea unui spectacol, nici nu îi deteriorează mesajul.

”Luceafărul”, în regia lui Ion Sapdaru, își va găsi în timp locul în rândul liceenilor. Și nu doar prin vocea excepțională a actorului Ion Caramitru, ci și datorită actorilor tineri care reușesc să transpună povestea într-o paradigmă nouă. ”Luceafărul” lui Ion Sapdaru are vârstă, are chip, are fior în privirea colegului de bancă. Versurile eminesciene nu mai sunt ”materie de bac”, ci scormonesc trăiri adolescentine, pătrund în visul copilei…

Scenografia adaugă poveștii magie, inefabil, farmec. Trecerea dintr-o lume în alta, în viziunea scenografică a lui Gelu Rîșca, aduce în scenă fantasmele eminesciene, fără să cadă în kitsch teatral sau să devină obstacol în calea rostirilor actoricești. În sprijinul - și completarea - scenografului vine Silviu Apostol, responsabil de video designul spectacolului. Culoare, dinamică, adaptare scenică. Tehnica și poezia sunt nu doar complementare, ci și din ce în ce mai necesare în actul teatral atunci când publicul este tânăr, iar asta Ion Sapdaru a reușit foarte bine în conceptul spectacolului ”Luceafărul”.

Nu putem trece de coregrafia Victoriei Bucun. Desprinsă de vocea lui Caramitru, de video designul lui Silviu Apostol, chiar și de scenografia lui Gelu Rîșca, într-un spațiu arid și rece aflându-se la un moment dat, coregrafia Vicăi Bucun singură ar putea recrea un ”Luceafăr” perfect. Atât de sugestive, de expresive au fost dansurile, gesturile, zbaterile trupești ale actorilor aleși de regizor. Și vorbim despre Oana Asofiei, Pavel Petraşi, Andrei Bordianu, Ana Apetrei, Anamaria Chelaru, Adelina Cojocariu, Renata Voloşcu, Andrei Iurescu și Cosmin Tanasă.

La Botoșani, premiera s-a consumat într-o sală pe jumătate plină. Aplauzele îndelungi, felicitările, florile, prezența primarului Cosmin Andrei au compensat absența publicului. Dar au creat și o zonă de așteptare, pentru un viitor în care spectacolul se va relua pentru liceeni și nu numai. Mesajul spectacolului, vocea lui Ion Caramitru, emoția și jocul actorilor sunt motive în plus pentru a vă dedica pentru câteva zeci de minute unui spectacol care durează exact cât ”Luceafărul”.