Irina Munteanu și Viorel Ilișoi au lansat la Galeriile de Artă ”Ștefan Luchian” cele mai recente cărți de autor: ”Prizonierul”, respectiv ”Strălucitor”.

„Întâmplări gazetărești” cu Viorel Ilișoi

„Strălucitor” este o carte veselă de la un capăt la altul. Ar putea fi subintitulată „Întâmplări gazetărești” fiindcă autorul sondează în memoria celor 30 de ani de scris la ziar. În fundalul povestirilor hazlii, uneori cu accente dramatice, se străvede realitatea românească postcomunistă. O carte despre oameni și despre vremuri, simplă, directă, fascinantă. Te face să râzi în hohote și totodată te pune pe gânduri.

Așa își prezintă Editura Gri produsul literar ce poartă semnătura lui Viorel Ilișoi. Nimeni nu mai știe - și nu prea mai interesează în acest veac al singurătăților literare – ce a fost mai întâi Viorel Ilișoi. Format în cenaclurile boemei botoșănene în anii comunismului decadent și totuși atât de feroce, lucrător în pământul poeziei, dar mai presus de acestea un bun cunoscător al cuvântului pe care viitorul jurnalist știa a-l frământa și a-l trânti pe masă până la aluatul unui scris de calitate, trecut apoi prin gălăgioasele răsturnări de regim, umblat și hârșit prin presa abia ieșită din chingile clopotar/botoșănene ce avea să îl ducă până în închisoare pentru ”o figură de stil” și eliberat după 19 zile.

Cartea ”strânge 30 de ani din viața lui Viorel Ilișoi, dar urmărește și mișcarea presei românești de după 1989, cu lipsa ei de reguli și de modele, cu grozava senzație de libertate și migrația către Capitală, cu vise înghesuite în garsoniere mizerabile și incertitudinea următorului salariu, cu șpăgi, abuzuri, impozite neplătite, și cu băutură, cu multă, multă băutură, ca să uiți și să ierți, ca să te minți că petreci și că numele tău nu va muri”, spune în prefață jurnalistul Mihnea Măruţă.

”Strălucitor” a fost lansat și la Botoșani în urmă cu o săptămână, în prezența unui public numeros pentru aceste vremuri temător-pandemice, evenimentul având loc la Galeriile de Artă ”Ștefan Luchian”. Cititori simpli, dar și botoșăneni cu ”patalamaua” prieteniei sfințită în urmă cu decenii prin bodegile legendare ale vechiului târg, au asistat la prezentarea cărții, realizată de poeta Cristina Șoptelea, precum și la momentele de mărturisiri cu care Viorel Ilișoi și-a obișnuit publicul.

”Este foarte greu să vorbesc despre Viorel. Îl cunosc de foarte mult timp și acum trebuie să mă îndepărtez puțin, să îl privesc ca pe unul dintre cei mai buni reporteri de după Revoluție, dacă nu cel mai bun, ca un scriitor, ca o vedetă.

Cartea ”Strălucitor” poate fi privită din mai multe puncte de vedere, ca un roman cu multe amintiri, ca o carte de povestiri care se pot citi de sine stătător sau ca o serie de reportaje care au trecut de mult granița către literatură. Cu toate că unii critici consideră că reportajul nu este literatură. Din fericire, Viorel Ilișoi a reușit să aducă acest reportaj în literatură și va rămâne acolo pentru că numai el scrie într-un mod atât de original și atât de complex. Despre ceea ce scrie Viorel Ilișoi nu se poate vorbi cu cuvinte bombastice, pretențioase, pentru că tot ce scrie Viorel Ilișoi este de o simplitate dezarmantă. Pentru că el scrie cel mai mult despre omul simplu”,

Cristina Șoptelea, poetă

”Strălucitor” rămâne, așa cum a opinat însuși autorul, o carte tristă plină de umor. Poate și de aceea ea îi este dedicată unuia dintre cei mai buni jurnaliști botoșăneni, Florentin Florescu.

”Cartea este deschisă de un copil plecat din casa de copii și care a călătorit în toată țara asta. El a lucrat și la Iași și la Botoșani, și la București, la Galați, dar undeva rămâne, în spatele tuturor acestor cuvinte, îl veți găsi pe acel copil, el nu a dispărut. Cartea o închide un om serios, dar care rămâne un om încercat de  tristețe necunoscută. Doar citind ”Strălucitor” veți afla cine este adevăratul Viorel Ilișoi”,

 Cristina Șoptelea, poetă

O carte cât 30 de ani de presă, asta este ”Strălucitor”. Un roman care poate deveni o carte autobiografică, o carte de memorii cu prelungiri în pagini-document care pot reface, pentru anumite momente, un parcurs istoric, social sau literar al unui timp.

”Am scris 30 de ani de zile reportaje, am preferat să merg pe un gen de literatură care să recupereze la modul onest un gen uitat și desconsiderat în literatura contemporană, povestirea. Toată lumea vrea să scrie roman filozofic, să facă roman eseistic, să disemineze idei într-o populație care nu vrea să primească idei, toată lumea vrea să scrie capodopere… Eu m-am dus modest, ca un băiat de la țară,  să scriu povestiri. Cum a făcut Creangă, cum a făcut Agârbiceanu…”,

Viorel Ilișoi, jurnalist

Viorel Ilișoi este jurnalistul care, înainte de a face un stop cadru fotografic, construiește mai întâi imaginea din cuvinte. Iar cuvintele nu se așază oricum, ci într-o arhitectură ușor recognoscibilă, pentru că asta a reușit Viorel Ilișoi în cei peste 30 de ani de presă: un stil propriu, în care cuvintele par să își găsească singure rostul și sensul.

”Ce am văzut eu în 92 era ceva, după 20 de ani - când am scris povestire - unele amintiri se estompează, unele dispar de tot, altele se amplifică, este o reordonare a realității conform momentului când a fost consemnată în scris. Faptul că am păstrat povestea acelei beții poate că a fost doar un artificiu, o șmecherie literară, să îl atragi pe cititor, să îl păcălești ca la circ”,

Viorel Ilișoi, jurnalist

Irina Munteanu revine acasă cu un roman polițist

O dublă lansare s-a petrecut pe 6 iunie la Botoșani. Doi autori, amândoi jurnaliști, deopotrivă botoșăneni. Irina Munteanu, chiar dacă nu atât de cunoscută publicului botoșănean, este cu certitudine o scriitoare la fel de bună pe cât a fost, ani la rândul, ca jurnalistă în presa centrală. 

A debutat cu cartea polițistă ”Crimă la Grădina Botanică”, care i-a adus o primă recunoaștere în lumea literară. La Botoșani, Irina Munteanu a lansat cea de a doua carte, ”Prizonierul”, poetei Ana-Manon Pițu revenindu-i misiunea de a o prezenta publicului.

„Este al doilea volum al autoarei după un romanul polițist ”Crimă la Grădina Botanică”. De această dată, ”Prizonierul” fiind un thriller care poate fi citit și ca studiu psihologic al alienării. Iubitorii de istorie vor lectura cu plăcere această carte, pentru că romanul pune mai multe probleme, printre care, de exemplu, dacă intervalul de 30 de ani este suficient și necesar pentru a cântări cum trebuie istoria recentă a României sau care ar fi distanța onestă de la care să se poată privi just și eficient acest capitol din punctul de vedere al mentalului colectiv. Am apreciat autenticitatea cu care este redată atmosfera mediului social autohton, fără denaturarea spre ridicol sau grotesc, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în ficțiunile contemporanilor. Mi se pare o foarte mare realizare să scrii despre oroare și oribil fără să-ți încarci cititorul. Remarc empatia ușor stranie pe care autoarea o are față de personaje, în dilemele cu care le obligă să se confrunte. Mi s-a părut interesant faptul că romanul discută conceptul de transmitere genetică a suferinței, epigenetica transgenerațională”. Titlul mi se pare foarte bine ales, pentru că vorbește despre închisorile pe care le purtăm zilnic cu noi.  Romanul se remarcă prin ascuțimea observațiilor, documentarea foarte serioasă, în care se vede jurnalistul, și scriitura curată, vie, fără prețiozitate, lipsită de orice element bombastic, aproape austeră”,

Ana-Manon Pițu, poetă

O carte care a necesitat o îndelungă documentare, activitate care unui jurnalist ”îi vine mănușă”, și care pleacă de la o vizită pe care autoarea o face într-o zi în fostul Comitet Central.

“Pentru această carte m-am documentat foarte mult. Ideea mi-a venit când am făcut un tur al celulelor unde au fost deținuți oameni de către Securitate și chinuiți, una dintre aceste celule se află la subsolul Comitetului central. Apoi am lucrat în Ministerul Dezvoltării Naționale, care avea acolo o direcție, în fostul Comitet Central, și am avut ocazia să vizitez una dintre aceste celule. De aici a plecat ideea acestui roman. Apoi am citit foarte mult, am fost la bibliotecă, documentarea a durat cam jumătate de an, apoi am început să scriu. Per să vă placă cartea, să o citiți cu plăcere și sper să am curajul să o iau de la capăt a un moment dat”,

Irina Munteanu, autoarea cărții ”Prizonierul”

Născută în Havârna, Irina Munteanu a urmat cursurile Liceului ”A.T.Laurian”, iar lansarea de la Botoșani i-a fost și un prilej de reîntoarcere în orașul adolescenței. O călătorie care s-a ”concretizat” și într-un set de fotografii lansate apoi în spațiul virtual.

”Eu m-am născut în satul Havîrna și, când merg acasă, Botoșaniul e doar un oraș de trecere, locul de unde iau trenul spre București. De aceea, când ajung în oraș, ajung mai degrabă în gară, nu am timp să mă plimb. Acum, după mulți ani, am beneficiat de un răgaz și am revizitat locul unde am făcut liceul. „A. T. Laurian”, la secția informatică. Dacă aș fi trăit în Botoșani, nu m-ar fi șocat transformările, ele ar fi făcut parte din viața mea. Dar pentru că trăiesc departe, revederea m-a durut. Am găsit case frumoase în paragină. Una dintre acestea cred că este cantina fostului liceu sanitar, aflată undeva printre blocuri, unde mâncam în liceu și ajutam, la subsol, la curățatul cartofilor. Chiar aș vrea să îmi spună cineva dacă am identificat-o corect. Am mai fost uimită și de faptul că parcul era gol, deși era abia ora 18. Iar centrul vechi, un spațiu care în alte orașe atrage oameni, e plin de viață, de muzică, de turiști, era în Botoșani pustiu, cutreierat doar de un cățel drăguț.

Vorbeam ieri cu un prieten care îmi spunea că e atras de astfel de orașe, unde oamenii sunt mai apropiați, față de orașele mari, unde oamenii sunt mai reci. Cred că acest lucru este adevărat și pentru Botoșani. Gazdele pe care le-am avut la lansarea cărții, la Galeriile de Artă Ștefan Luchian, cititorii care au fost acolo mi-o confirmă. Am primit o bucurie care m-a zăpăcit, o emoție intensă în celălalt sens față de cea simțită cu o zi înainte, în orașul gol. Cum spunea prietenul de care am amintit, oamenii fac, până la urmă, orașul”,

Irina Munteanu, autoarea cărții ”Prizonierul”

Dacă ar fi să scrie o vreme în Botoșani, după acest contact direct cu orașul, în mod clar nu ar fi o carte de poezie, roman de dragoste, memorii, ci o carte polițistă. Iar despre titlu…

”Cred că aș scrie tot o carte polițistă, este un gen care mă incită și ca cititor, și ca scriitor. Roman de dragoste nu citesc și nici nu aș putea scrie. Pe copertă ar fi unul dintre titlurile: „Crimă la liceu” (sau „Profesorul de fizică (biologie, chimie etc.) a murit”), „Crimă la muzeul de istorie” sau „Crimă în Centrul Vechi din Botoșani”. Poate pentru ultimul caz victima ar fi găsită în cuptoarele medievale, pe care le-am descoperit abia acum”,

Irina Munteanu, autoarea cărții ”Prizonierul”

Reacțiile de la lansare au situat-o într-o paradigmă neașteptată și într-o percepție nouă - cu care recunoaște că nu era obișnuită - față de cititorul de carte.

”Când încep să scriu, o fac pentru că îmi place foarte mult. Nu mă gândesc la cine va citi, la reacții. Pentru mine scrisul este o nevoie și o terapie. Dar după ce cartea a apărut, am început, normal, să fiu interesată și de reacțiile cititorilor. M-am bucurat că mi s-a spus că textul prinde, că se citește ușor, că stilul este curat și subiectul interesant. Citesc acum „Istoria literaturii române contemporane” de Mihai Iovănel, recent apărută la editura Polirom, în care apare și numele meu, și, din întâmplare, am ajuns chiar azi la capitolul dedicat literaturii polițiste. Criticul vorbește despre „drama câmpului literar românesc de a beneficia de o piață de desfacere atât de îngustă, încât conceptul «literatură de consum» [unde se încadrează și romanul polițist] nu reușește să fie performant comercial”. Nu știu prea bine cum privește cititorul român azi cartea polițistă. Poate cu dispreț, ca gen minor, poate cu simpatie, ca divertisment”,

Irina Munteanu, autoarea cărții ”Prizonierul”

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: