Teatrul concedierilor la stat

 

Pînă la urmă sectorul privat va duce aproape exclusiv în spate marea disponibilizare. De fapt, o duce de vreun an şi jumătate, de cînd numărul şomerilor s-a dublat, iar aproape toţi provin de la agenţi economici din afara sectorului de stat. Vreo 6.000 de botoşăneni au ajuns pe drumuri şi n-am auzit un glăsicior de lider sindical, n-am văzut o pichetare, o pancartă, o listă a ruşinii, adică un protest acolo, ceva de genul ăsta. Cu toţii au devenit însă foarte vocali, virulenţi, ofuscaţi, nervoşi, enervaţi cînd a venit timpul concedierilor la stat. Brusc spiritul sindical i-a înaripat, şi-au dat mîna, au făcut mitinguri, caricaturi, au plecat să facă scandal şi la Bucureşti, greve şi tot tacîmul.

Iniţial am crezut că acţiunile lor nu vor avea cine ştie ce finalitate. Timpul începe însă să ne arate că nu e chiar aşa. Disponibilizările la stat sînt încă foarte puţine şi s-ar părea că aşa vor rămîne. Doar vrei patru primării ar avea prea mult personal, iar cei aflaţi peste normă au fost deja liniştiţi. Primarul de Botoşani, ca şi cel de Săveni, au făcut oferte de criză, adică ei au în instituţii oameni mult sub ceea ce prevede legea şi pot transfera de la cei cu surplus. Cu alte cuvinte, propriu-zis nu se face nici o disponibilizare şi deci nici o economie, doar se vor muta nişte oameni de la o unitate a statutului la alta. Sau, cazul Dorohoiului, o direcţie a municipalităţii se transformă în societate comercială la care tot Consiliul Local e acţionar. Aşadar, mult clamata de către Guvern diminuare a cheltuielilor nu prea va avea loc. Doar se vor muta cheltuielile dintr-un loc în altul.

Este o rezolvare tipic românească a problemei, adică ne facem că facem concedieri. Totul e să se încadreze fiecare instituţie în limitele legii, nici într-un caz să se intre în spiritul acesteia, adică să se micşoreze cu adevărat cheltuielile în aparatul de stat.

Nu este însă prima dată cînd se întîmplă aşa ceva. Îmi amintesc că în perioada în care PSD-ul se afla la guvernare (chiar, ce ciudat sună chestia asta acum...), iar România se afla în proces de aderare, i se reproşa la negocieri că, în comparaţie cu ţările deja membre ale UE, numărul locuitorilor din mediul rural este prea mare faţă de populaţia urbană. Ce soluţie a găsit Octav Cozmîncă, tartorele administraţiei publice locale de la acea dată? A ajutat la accesarea unor fonduri uriaşe care să dezvolte oraşele şi să atragă forţă de muncă de la sate şi să crească astfel populaţia urbană? Prostii... A făcut pe hîrtie o mulţime de comune oraşe. Cînd s-a întîlnit iarăşi cu „europenii” procentul orăşenilor crescuse deja ca Făt Frumos, într-un an cît alţii în zece. Şi uita aşa s-a mai îndeplinit o condiţie de aderare la UE. Ce a mai contat că, de exemplu, singurul lucru care l-au resimţit orăşenii pîrîţi de la Flămînzi, Bucecea sau Ştefăneşti a fost creşterea taxelor şi impozitelor pentru că, na, viaţa la oraş costă.

Şi teatrul ăsta cu disponibilizările o să coste. Din nefericire nota de plată o achită tot privatul.

Sergiu BĂLĂŞCĂU