”Tata mută munții” la Happy Cinema Botoșani: Un studiu detaliat asupra psihologiei umane în stare de șoc și disperare

Am urmărit foarte multe filme românești apărute în ultimele două decenii și cele mai multe au găsit un mod de a mă dezamăgi profund. Și o să explic și de ce: toate au un lucru în comun, anume faptul că le lipsește scânteia. Nu vă gândiți că prin asta mă refer la efecte speciale sau scene de acțiune, nicidecum. Le lipsește scânteia narativă, lucrul care te face să treci de la vizionare pasivă la starea în care te apleci în scaun cu interes și anticipare. Acesta este parțial efectul lipsei generale de fonduri de producție, însă mult mai mult al stilului observațional de regie propagat de regizorii mai cunoscuți care e primit de regulă bine pe la festivaluri pentru că e exotic și combate stilul clasic hollywoodian, dar care nu oferă nimic spectatorului de rând. E ușor de spus, atunci, că în momentul în care am auzit titlul românesc al filmului, așteptările mele au coborât la zero.

Un film de Hollywood

Acum, la o oră după vizionarea filmului ”Tata mută munții”, sunt încă în cea mai plăcută stare de șoc cauzată nu doar de faptul că nu am nici un comentariu negativ față de film, ci de cât de excepțional a fost, nu comparat cu alte filme românești, această comparație ar fi aproape o insultă la adresa filmului, ci comparat cu filmele internaționale, block-bustere de care auzim cu săptămâni înainte să ajungă măcar în cinematografele românești.

Haideți să îl digerăm.

Începând de la elementele cele mai de suprafață, imaginea, cinematografia și valoarea de producție sunt fără cusur, filmul e inundat de peisaje filmate cu drone, camera se mișcă fluid și natural printre personaje unde e nevoie, cadrele sunt strânse și claustrofobe atunci când acestea sunt motivate, iar per total, regia evită folosirea mișcărilor camerei în sens autoartistic, cu prețul continuității sau al ritmului narațiunii, o greșeală pe care o foarte mare parte dintre filmele specific-românești o fac. Camera este un instrument care ne cară prin poveste în mod pertinent și care ține cont de motivația artistică a diferitelor momente din poveste. Per total, imaginea e folosită corect și nu deranjează spectatorul, așa ca în atât de multe dintre filmele românești. Dacă aș vedea orice secvență fără dialog, aș crede negreșit că mă uit la un film de la Hollywood.

Și vorbind de dialog, acesta este organic, natural, fluent, nu am auzit nici o replică care să se simtă forțată sau nelalocul ei. Iar asta e o altă greșeală comună a stilului observațional specific românesc pe care ”Tata mută munții” o evită de parcă nu ar fi existat niciodată: dialogul forțat-natural. Cu siguranță ați remarcat abundența nenaturală de interjecții și jargon în alte filme, de parcă actorii se chinuie să se comporte de parcă nu ar fi filmați, rezultând într-o atitudine nenatural de delăsătoare, uneori pasiv-vulgară, care te scoate constant din lumea filmului. Nu găsim așa ceva aici. Dialogul e lucrat, gândit și interpretat cu grijă. Interjecțiile și injuriile există, însă sunt folosite corect, la momentele potrivite, unde au impactul dorit. Aceleași puncte se aplică și coloanei sonore, tensionată când e cazul, emoțională când e motivată de starea personajelor, ce mai, folosită ”cu cap”.

Un joc actoricesc excepțional

Acum, că am trecut de detaliile tehnice, haideți să săpăm mai adânc și să descoperim adevăratele perle pe care le are de oferit filmul. Povestea are o premisă simplă, după cum ar trebui să fie: un tată își caută fiul dispărut în munți. Acesta ar fi momentul potrivit să vă spun că recenzia va fi spoiler-free și că voi face tot posibilul să descriu totul cât mai coerent fără a strica experiența nimănui care nu a văzut filmul.

Combinația dintre ritmul lent, tensionat, dar totuși intens și care se accentuează treptat construind o definiție perfectă a termenului ”slow burn”, detaliile despre personaje(în special despre fiul dispărut) descoperite treptat, o decurgere activă a acțiunii care nu lasă spectatorul să se plictisească și un joc actoricesc excepțional, în special din partea profesorului Titieni, înrămează în mod magnific povestea unui tată care decade de la pragmatism la disperare, la obsesie, pe măsură ce timpul trece, iar șansele de supraviețuire ale fiului său scad.

Pot să număr pe degete filmele în care am văzut o evoluție(sau, mai corect poate, involuție) atât de lungă și complexă a unui personaj, prezentată într-un mod atât de intim, însă fără a deveni forțat sau incomod, care nu oferă spectatorului nici o opțiune în afară de a empatiza cu toate stările protagonistului, mai ales cu cele care ne-ar face să simțim dezgust față de noi înșine. Oh, iar traseul involuției nu se oprește la ”obsesie”, după cum am menționat mai sus; filmul merge mai departe și prezintă încă o etapă care îmi va da de gândit multe zile ce urmează, etapă pe care nu o menționez aici pentru a nu diminua efectul când o veți experimenta pe cont propriu.

Magnificul antagonist al filmului: muntele însuși

Nu pot să vorbesc despre ”Tata mută munții” fără să vorbesc despre magnificul antagonist al filmului: muntele însuși. Desigur, filmul face o treabă grozavă în a-l prezenta ca pe o forță colosală a naturii, însă face o treabă și mai bună prezentându-l ca pe un pseudo-personaj care primește, inițiază, testează și pedepsește și schimbă personajele. Muntele e ofertant pentru cei care îl cunosc, îi testează pe cei care îl respectă și e neiertător cu cei care își închipuie că îl pot înfrânge.

În mod ironic, filmul oferă un studiu detaliat asupra psihologiei umane în stare de șoc și disperare, o experiență observațională pe care stilul cinematografic se chinuie să o întrupeze de decenii, însă care funcționează aici pentru prima dată datorită măiestriei cu care e încadrată în contextul poveștii și faptului că nu e forțată asupra spectatorului, nu e prezentată, ci experimentată de acesta. Am avut numeroase momente în care am căscat ochii, am deschis gura, chiar am scos hohote de șoc la replicile și deciziile personajelor, lucru pe care, din nou, îl pot spune despre foarte puține povești pe care le-am urmărit, iar cu atât mai puține filme. Lumea filmului, cadrul, contextul, nu trag spectatorul, ci îl invită în poveste prin tehnici cinematografice moderne, inspirate din filmele de succes, ceea ce, la rândul său, face mult mai ușoară și naturală implicarea emoțională și empatizarea cu personajele.

Articol realizat de Codrin Moldovanu