„E o primăvară la Spiridonie, una tehuie. Flori în căldări și în chiupuri enorme, garoafe, zambile, hortensii, îndesate în legături mari, prinse cu sfoară de cânepă și cu fir de nailon, grămezi de flori acoperite cu prelate de polistiren, și pâinea, pâinea proaspătă, dolofană, cărată repede de mașină în brutărie, și covrigi, și cornuri, și înghețată la pahar, și mere gălbui și scumpe, merele celuilalt an, în grămezi mici, în cotloane greu de ghicit, și murături cu lenevite mirosuri de cimbru, și găini, și ouă, și brânză, și smântână, și caș cu chimion, și harpagic, și țelină, mici la grătar, în damf de turț și de vin vărsat, și piepteni de un leu jumătate, și oglinjoare verzui, și sculuri de lână și de mohair, verde, mov, ocru, turcoaz, negru, alb, gri, și autobuzele de Ciurchi, și de Șușora, și de Șanta, și de Bucium, și de Galata, și dispeceri în uniforme bleumarin, și pacienți cu sticluțe colorate gălbui, învelite în rețete în fugă spre policlinică, și hornari beți, zornăitori din lanțuri și din bombe de catran, și domnul Grosaru” (Val Gheorghiu, Viețile după Vasari).

Adevărate spectacole de forme și culori, precum și festinuri ale mirosurilor și gusturilor ne oferă prozele lui Val Gheorghiu, scriitor cu ochi de pictor și pictor priceput la arta de combina cuvintele.

Născut la Dorohoi pe 25 ianuarie 1934, a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, fiind ulterior redactor și desenator la „Flacăra Iașului” (1957-1967), redactor artistic la „Cronica” (1967-1976), redactor la Editura Junimea (1976-1985), redactor la „Cronica veche” (2011). Pasionat de pictură, a debutat ca artist plastic în 1961, având participări expoziționale și expoziții personale atât în România, cât și în străinătate. Debutul literar și l-a făcut cu proză scurtă, în „Iașul literar” (1960). Prima carte publicată, în 1972, este un volum de proză scurtă, Arlechin în iarbă. Timp de trei decenii, a editatmai multe cărți de proză:Viața în teleferic (1979); Viețile după Vasari (1980); Madona cu gâtul lung (1987); Mă-ntorc în Bermude (1999); Pretențiile barcagiului Caron (2000); Uși celebre, uși umile (2002); Cinci degete-n ochi. Jurnal 1990-2006 (2007); Secvențe franceze (2009); Omul din gard (2009). S-a stins din viață în 28 mai 2017 la Iași.

Prozele lui Val Gheorghiu au fost comparate, pe bună dreptate, cu romanul lui Mateiu I. Caragiale Craii de Curtea-Veche. În cele mai multe domină o atmosferă aflată la granița dintre realitate și vis, personajele sunt intelectuali ce trăiesc bucuria discursului, iar scriitura denotă interesul autorului pentru exprimarea cizelată, pentru imaginea rafinată, căci, remarcă Gheorghe Grigurcu într-o cronică la Pretențiile barcagiului Caron, „Val Gheorghiu e un scriitor din stirpea pe cale de dispariție a orfevrilor verbului”.

Descrierile de natură sunt realizate cu măiestria unui peisagist, impresionând „sensibilitatea vizuală a prozatorului” (Gheorghe Grigurcu), capacitatea de a reda subtilități melancolice: „Pământul dintre copaci e decolorat, stă parcă sub ape mâloase, iar acum se zvântă încet, în umbră, plesnește ascuțit și emană mirosuri de început de lume. Departe, la capătul culoarului de verdeață grea, se vede tot mai bine ieșirea, pata de cer alb care se fixează pe retina Cezarei, îi luminează toată fața (Pretențiile barcagiului Caron). În cele mai multe dintre scrierile sale, Val Gheorghiu se manifestă ca un creator de proză de atmosferă, detaliul (peisagistic, portretistic etc.) fiind valorificat cu multă subtilitate în „tablourile” create: „Totul merge bine, soarele rămâne multă vreme deasupra Teatrului, bucată udă de chihlimbar, palmele filodendronului, cana de pe măsuța neagră, șevaletul, decupate pe peretele gol, toate sunt portocalii. Se face răcoare, numai bine de continuat. Deschid. E Pahopol. Se uită lung la pensonul din dreapta și ezită. Îi spun să intre. Se așază lângă fereastră, în bătaia soarelui. E și el de chihlimbar, nasul și pomeții mai aprinși, și celelalte, fularul, cojocul, mâinile, doar sprâncenele și părul, care coboară în favoriți suri, sunt verzi. Portret fauve” (Pretențiile barcagiului Caron). Personajele, la rândul lor, discută despre pictură, astfel, pagini întregi din romanele lui Val Gheorghiu sunt un soi de „minitratate” despre artele plastice:

„– Ai dreptate, n-am întâlnit la nimeni, ca la Van Gogh, plăcerea de a descrie ce a pictat, ce pictează, ce va picta. Rămâi consternat de obstinația meticuloasă cu care își detaliază tablourile, de fantazarea subiectului pictat, de literarizarea lui. Văd în asta teama diletantului că nu va găsi audiența deplină, că nu va fi înțeles doar prin tablourile sale.

– Ai spus diletant? Van Gogh, diletant?

– Da, dar unul genial. Și numai lui îi este îngăduit orice, chiar și... teama că nu va fi înțeles” (Pretențiile barcagiului Caron).

Val Gheorghiu e și o fire poetică. Unele fragmentele din prozele sale sunt de un laconism și un lirism pe care doar în poezie suntem obișnuiți să-l întâlnim. Cu gândul la poezie trimite și organizarea textului în pagină – propozițiile scurte, de obicei fiecare începând din rând nou –, dar și prezența repetițiilor care, pe lângă faptul că îi conferă prozei ritmicitatea poezie, mai și amplifică lirismul, sugerândși starea naratorului:

„Bucureștiul sub crizanteme.

Aer încețoșat, cu miros de brăduț rupt proaspăt din munți și adus pentru Revelion, cu soare zincat, cu petece de zăpadă, afumate.

Și crizanteme. Pe marile bulevarde și pe străzile de toată mâna, crizanteme albe și mov.

Ia crizanteme! Ia crizanteme!” (Viețile după Vasari).

Nu mai puțin impresionante sunt portretele, realizate conform aceleiași intenții de a poetiza proza. În descrierile personajelor care îi populează textele, Val Gheorghiu operează și cu uneltele ironiei. Scriind despre atitudinea naratorului în prozele lui Val Gheorghiu, Bogdan Crețu observă că aceasta este „mai mereu ironică, jucând de regulă detașarea tocmai atunci când nu se cuvine, regizând amuzat totul cu o discreție hâtră, dar nu atât de serioasă încât să nu se lase observat”. Iată, bunăoară, câteva portrete succinte din Viețile după Vasari:

„Haha!

Apoi, primii veniți, pe sub liliac: ai lui Hariga, cu Duduna și cu Bibi și cu Vasile cel cu nasul și cu pomeții roșii, el, bădia Vasile, avea numărul lui, invariabil: un scaun sacrificat sub tumbele de clown amator.

Apoi, Berejan, grăsanul cel bun, cu fața rumenă, urmărind îmbujorat ciorapii cucoanelor și mâncând, și mâncând.

Apoi, bădia Mitică, din Strada Mare, cu pălăria pe-o parte, lăutar ambulant, cu ta-ra-ra-pum-pa-ra.

Apoi, fetele lui Costică, celălalt Hariga, fine, transparente, mimoze palide, aduse pe masa chiolhanului.

Apoi, vărul meu Calistrat, intrând în societate cu o tumbă caraghioasă și cerând scuze, scuze.

Apoi, fratele tatei, Pavăl, cu cheful lui oriental: Ankara, Turcia, să-mi cânte!

Haha!

Și lăutarii dezlănțuiți”.

Comparând operele plastice ale lui Val Gheorghiu cu scrierile sale, Florentina Toniță constată că autorul rămâne „la fel de expresiv și frumos-narativ” în ambele arte, pentru că operele sale creează „un univers comun, în care pictura și literatura se regăsesc la mijlocul drumului, într-o armonie ce împlinește fericit destinul unui artist”.

(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: