Născut într-o familie de evrei din Ștefănești, Shaul Carmel a ajuns, după 1965, când a părăsit România, unul dintre cei mai importanți poeți și promotori ai literaturii de limba română din Israel. Absolvent al Liceului „A.T. Laurian” din Botoșani, a studiat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București. Și-a publicat primele texte (foiletoane, semnate cu pseudonimul S. Vântu) în ziarul „Clopotul”, după care a urmat grupajul de versuri Raze de soare, în revista „Iașul literar” (1956). În Israel, a fost vicepreședinte al Uniunii Asociațiilor Scriitorilor și unul dintre fondatorii, apoi președinte al Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română. În timpul vieții, a publicat circa treizeci de volume de poezie: Întâia făclie (1958; retrasă la apariție); Florile nisipului (1968); Răspântii (1970); Cu mâna pe inimă (1977); Târziu (1984); Poezii de nerostit (1989); Fuga din rai (1993); Dor de dor (1996); Ești (1996); Între el și mine (1998); Vânzătorul de zăpadă (2000); Hoțul de frumos (2001); După ultima mea moarte (2002); Eu Abel, Eu Cain (2004); Sânul drept al amazoanei (2005); Cerul de sub pământ (2006); Peretele lui Dumnezeu (2008); Fabuloasa licornă (2009) ș.a.

Criticii care au scris despre cărțile lui Shaul Carmel au remarcat trei direcții tematice ale poeziei sale – divinitatea, moartea, iubirea –, autorul practicând „un lirism nevrotic, orgolios – sau așa cum bine îi șade unui romantic cu tentă aulică. De aici și accentele de trubadur revoltat ori baladesc-orgiastice cu care își încarcă adeseori versurile, într-o viziune divinator-profetică. Sau într-un melodic pamflet al nevoii totale de puritate – un avertisment disperat, seducător în expresie, în a ști să ne conservăm ființa în ipostaza sa de înger” (Gheorghe Istrate, în „Curierul Românesc”, octombrie 1996).

În poezia lui Shaul Carmel se poate observa alternanța continuă între cotidianul tot mai invaziv și dumnezeiescul spre care se aspiră. Poet al contrastelor, subliniază Roxana Sorescu în revista „Luceafărul” din noiembrie 1996, „Shaul Carmel excelează în trăirea a două direcții divergente: una este evadarea din cotidian în universul etern al sensului divin; alta este ancorarea într-un cotidian pus sub semnul tutelar al neființei, care îl veghează și îi întărește forma de manifestare. Prima este o temă a ardenței, dea de a doua – a deznădejdii, cu cât mai reprimate cu atât mai puternice”. Psalmi, rugăciuni sau meditații, poemele relevă regretele, neliniștile, angoasele omului aflat sub semnul perisabilității. În prefața la culegerea între El și mine – cu un titlu foarte elocvent: Psalmii unui poet citadin la sfârșitul unui secol ateu – Eugen Simion se referă la relația agitată dintre om și propriul eu, pe de o parte, și cea dintre om și Dumnezeu, pe de altă parte, relație transpusă poetic în aproape toate cărțile poetului cu origini botoșănene: „Mitul esențial al lui Shaul Carmel este Dumnezeu și lui se adresează, într-un stil colocvial, la o vârstă când neliniștile îl asaltează și omul care scrie are nevoie de puncte de sprijin. /…/ Este stilul și este tonalitatea generală a acestor psalmi în care temele religiosului se amestecă în chip frecvent cu temele obișnuite ale existențialului. Este vorba în ele nu numai de căutarea sau contestarea (puțină și mai mult strategică) a divinității, dar și de pierderea femeii iubite, de sentimentul trecerii fatale, de singurătate și de speranța regăsirii și a mântuirii în țara făgăduinței”.

De cele mai multe ori laconic, minimalist la nivelul imaginilor poetice, liric, dar nu și sentimental, Shaul Carmel prezintă la fel de profund și tulburător atât raportul omului cu divinitatea, cât și tribulațiile interioare provocate de marea trecere. Dragostea este abordată-reflectată în aceeași cheie, poetul cântând „fericirea și nefericirea în aceeași trăire, dramatismul trecerii neiertătoare, sublimul înălțării și tragedia căderii. /…/ Da, poezia de dragoste a lui Shaul Carmel este o poezie a căutărilor de ascunse sensuri, a apropierii de abisul înțelegerii, o poezie a esențelor” (Radu Cârneci, în „Cronica”, februarie 1998).

Numele lui Shaul Carmel a fost deosebit de mediatizat în România în toamna lui 2008, când scriitorul i-a trimis înapoi lui Traian Băsescu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria A „Literatură” (pe care l-a primit în martie 2008), după ce președintele, revenind dintr-o vizită în Siria, a făcut o gafă de proporții spunând că Palestina este vecină cu Siria și ignorând, astfel, Israelul. Acest gest, dar și scrisoarea de protest făcută publică la televiziune au fost comentate activ în presă. Cărțile lui Shaul Carmel însă au rămas oarecum în umbră până astăzi. Tocmai de aceea, apreciere elogioasă pe care i-o face Alexandru Mirodan în Dicționarul neconvențional al scriitorilor evrei de limbă română ar trebui să fie interpretată, întâi de toate, ca un îndemn la lectură: „Pe ulița scriitoricească el aduce culoarea (fără de care peisajul ar fi cenușiu), zgomotul și furia (fără de care viața ar fi prea tăcută), precum și un iz de mititei la alegeri pe vremuri sau Moși (fără de care întâmplările ar părea insipide la gust). Shaul Carmel este Pitorescul, de arătat obligatoriu turiștilor, ca Piața (Șukul) cu același nume sau ceasul din Yaffo. /…/ Poezia lui Carmel este mușchiuloasă, reavănă, cu pumnii în hârtie și aer de răscoală 1907, pe Dozengoff. Ea are scrâșnete din Cotruș, dar și miresme din violența amăruie a lui Zaharia Stancu”.

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”

DAC-AI ȘTI

(Psalm 23)

O, Doamne, dac-ai ști

Din ce Te-am încropit,

Din ce Te-am durat,

Din ce Te-am făcut!

Din imensa goliciune

A copilăriei

Te-am făcut.

Din nimicurile boccelei pregătite

Pentru drumul morții

Te-am făcut.

Din alămurile tinereții mincinoase

În care am învățat arta ticăloșiei

Te-am făcut.

Din cioburile cărnii mele

Care au pavat

Pământul iubit i blestemat

Pentru care am luptat

Și pe care calc

Te-am făcut.

Și-acum, când știi adevărul,

Doamne,

Încropește-mă Tu,

Durează-mă Tu,

Fă-mă Tu

Din bunătatea Ta.

Pentru bătrânețea mea,

Pentru bătrânețile noastre.

NOAPTEA IERUSALMITEANĂ

La plecare, iubito,

Îmbrățișează cu ochii zilei

Orașul de piatră.

Îndreaptă-ți spatele

Și spune-mi dacă simți

Pe umeri

Brațul nopții

Mângâindu-te?

Așa vine ea,

Noaptea,

În cetatea lui David.

Dintr-odată!

Ca un amant neașteptat,

Ca el,

Și mângâie

Umerii femeilor.

CĂMAȘA

Dezbracă-te!

Să știu că rămâi.

Îți voi arunca hainele

În cele patru vânturi.

Acoperă-ți goliciunea

Cu dragostea mea!

E multicoloră,

Așa cum a fost

Cămașa lui Iosif.

ÎNCĂ PUȚIN, TATĂ

Încă puțin, tată,

Și ne asemuim vârstele.

Trunchiul meu

Și-a înmulțit cercurile,

Scoarța a făcut rășină

Hrănind împrejurul.

M-am uscat,

Ca tine,

Când ți-a secat seva.

Încă puțin, tată,

Și ne asemuim vârstele.

SANCTA SIMPLICITAS

În dreapta mea stă moartea,

De-o vreme.

În stânga, bătrâna mătușă,

Nașa care mă iubește oricum,

Venită de departe să ne despărțim:

„Ce bine arăți, nepoate” îmi zice.

„Nici tat-tu n-a arătat așa bine

Când s-a dus”

Și pleacă îmbrobodită

În zâmbetul ei bun.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: