„Schimbând ceea ce-i de schimbat, N. Iorga a jucat în cultura română, în ultimele patru decenii, rolul lui Voltaire. Personalitatea lui e covârșitoare”, astfel își începea G. Călinescu, în 1941, capitolul din Istoria literaturii române de la origini până în prezent dedicat istoricului, criticului literar, dramaturgului, poetului născut la Botoșani pe 5 iunie 1871 și mort prin asasinare pe 27 noiembrie 1940, lângă Strejnicu, județul Prahova. Caracterul eterogen, cu înclinare către universalism și cu impact iluminist, al activității de scriitor și cercetător, enciclopedismul, dar și precocitatea lui Nicolae Iorga – despre care Nicolae Manolescu scria că „este, în toate privințele, uimitoare” – au fost remarcate de toți cei care i-au studiat viața și opera.

Nicolae Iorga și-a făcut studiile gimnaziale la Botoșani (debutând ca ziarist la vârsta de 13 ani), a urmat Liceul Național din Iași, a absolvit Universitatea din Iași într-un singur an, cu diploma magna cum laude, și-a continuat studiile universitare la Paris, Berlin, Leipzig, luându-și doctoratul în istorie în 1893 (la numai 22 de ani!). La vârsta de 22 de ani, avea deja în librării o culegere de Poezii și una de articole critice, Schițe din literatura română; la de 24 de ani, devine profesor titular la Universitatea din București; iar la nici 26 este membru corespondent al Academiei Române. A mai fost cofondator al Partidului Naționalist-Democrat (1910), membru al Parlamentului, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru și prim-ministru. A avut o activitate științifică și literară prolifică, publicând 1003 volume, 12755 de articole, 4963 de recenzii. Cea mai impunătoare lucrare a sa este Istoria românilor, în 10 volume (1936).Este autorul Istoriei literaturii românești: introducere sintetică (1929), al autobiografiei O viață de om așa cum a fost (1934), al câtorva jurnale de călătorie (Priveliști din țară, 1905-1916; America și românii din America, 1930; România mamă a unității naționale, 1939) ș.a.

La începuturile activității sale scriitoricești, Nicolae Iorga a practicat două genuri –  poezia și articolele de critică literară – la care ne vom referi mai jos.

În articolele critice publicate în prima jumătate a anilor ′90 ai secolului al XIX-lea în revistele „Lupta”, „Convorbiri literare” ș.a. (o parte dintre acestea – despre Alecsandri, Bălcescu, Filimon, Bolintineanu, Creangă, Micle, Slavici, Ganea, D.A. Naum – fiind incluse în cele două volume de Schițe din literatura română, Editura Librăriei Frații Șaraga, Iași, 1893-1894), Nicolae Iorga se manifestă ca „unul dintre cei mai expresivi comentatori de literatură din câți avem”, după cum afirmă Nicolae Manolescu. Se pot remarca în aceste texte: caracterizarea multiplă, „în care va excela Călinescu”; „cuvântul direct, oral, familiar, care dă savoare aprecierilor”; comparațiile „spontane și naturale”; „plăcerea evocării epice a conținutului și atmosferei operelor”. În criticile de tinerețe ale lui Iorga, fraza este „ca un estuar, leneșă, greoaie, dar străbătută de un mare suflu, în stare să trezească, în manieră mai degrabă cronicărească decât modernă, interesul deopotrivă pentru oameni, biografii, cărți sau pentru limba literară de altădată” (Nicolae Manolescu).

Volumul Poezii (cineva folosea sintagma „năzbâtiile lui Iorga” cu referire la poeziile și epigramele titanului de la Văleni) este publicat de Ig. Haimann, librar-editor, în 1893, la București. Cele 74 de poeme din carte reflectă varietatea tematică ce intra în zona de interes a tânărului poet Nicolae Iorga, dar și diversitatea prozodică. Parțial influențat de Eminescu, Iorga excelează în poezia cadrului natural. Cele mai multe dintre poeme sunt descrieri de natură: uneori, este surprins cu ochi de artist stihialul (marea, muntele); alteori, contemplarea are ca obiect dimensiunea cosmică a lumii; sau, dimpotrivă, peisajul rustic, plin de idilism, provoacă meditația. Nicolae Iorga este și un poet al faptului de cultură. În unele poeme sunt evocate personaje din mitologia Antichității grecești și latine; în altele, se fac trimiteri la personaje din literatura universală, toate aceste referințe demonstrând interesul precoce pentru cultura universală.

(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)

FURTUNA

Plângând se frânge valul de stâncile golite,

Mușcând din piatra roșă, și-adâncul tot înghite

Fărâme sângerate țănduri de granit.

Austrul mână apa c-un șuier ascuțit,

Și veșnic alte unde cu creștetul de spume

S-azvârl spre țărm, în noapte, fugari fără de nume.

Trec nori greoi pe ceruri, cu-aripă de-ntuneric,

Zvârlind din fugă fulger. Supt focul cel feeric

Se văd pe mal departe, colibe de pescari.

Și -o pasăre pierdută, cu țipetele rari

Mai zvârle-o notă tristă în vuietul furtunii,

În plânsetul de valuri, în urletul genunii.

ÎN VENEȚIA

Gondola-ncet se primblă pe valurile verzi,
În umbră de palate, supt razele de lună:
În lumi fără de capăt îți pare că te pierzi,
Departe, uriașii de bronz pe turnuri, sună.

Albastru-i cerul nopții de stele țintuit,
O dungă luminoasă de-argint pe-ntinsa mare
Întinde luna plină, și valu-i încrețit
De vântul, ce-l atinge cu dulcea-i dezmierdare;

În umbră vâsla sună, pe ape lunecând,
Vâslașul cântă leneș în falnica lui limbă,
Cupolele bătrâne s-arată rând pe rând
Colo pe mal. Gondola molatec, lin se plimbă.

Împrejmuit e cerul de cercuri, ce sclipesc:
Pe piazza di San-Marco sunt sute de fânare,
Ce raza și-o afundăîn mare, arabesc
Splendid, pe care-l mișcă încet o tremurare.

Ș-înalt spuind splendoarea apuselor povești,
Cernitul turn se-nalțăîn noaptea cea senină,
Domnind peste palate cu frunțiîmpărătești,
În lumi de feerie, supt ceruri de lumină.

LA CÂMP

Dimineața. – Cer albastru, luminos și fără ceață,
Flori deschise-n iarba verde, glas de păsări colo-n crâng,
Ca diamantul scânteiază bob de rouă pe verdeață,
Pe smălțatele potire fluturii subțiri se strâng.

Bâzâit de-albine-n aer, cor de greieri hore cântă,
Și cosașii melancolici le țin hangul șuierând,
Lângă stâna învălită cu rogoz se iau la trântă
Doi flăcăi cu ochii negri și cu părul fluturând.

Pe a dealului costișă, sun-a oilor talancă,
Una-i albă ca omătul, alta sură ca o stâncă,
Un dulău trântit pe labe somnoros stă și cuminte

Și-ntre flori o scăfârlie fără carne cată lin
Și ironic, cum se uită dezgropații din morminte
La tăpșanele-nflorite și la cerul cel senin.

APUS DE SOARE

Pe dealuri se pune
O ceață ușoară,
Iar soarele-n flăcări –

Apune.

În ramure șopot
De vânt, pe cărare
Șăgalnicul sunet

De clopot.

La stâna din vale,
Din care se-nalță
A fumului valuri,

Cavale.

Se lasătăcere:
A lene ridică
Drumețul un cântec

Ce piere.

Lumina se stinge:
Abia mai plutește
Pe ceruri un nour

De sânge,

Fantastic balaur,
Iar vântul îndoaie
Înaltele lanuri

De aur.

BALADĂ ROMANTICĂ

I.
Supt balcon stă cavalerul
Învălit în manta-i. (Cerul
E albastru și senin.)
Gura lui e de rubin,
Ochi de foc steclesc supt gene,
Părul lung îi cade-a lene
În inele de-abanos.

Trandafir nu-i mai frumos,
Mai drăguță nu-i niciuna
Din Cadiz la Pampeluna,
Decât fata lui Rodrig.

II.
Vânt de noapte-aduce frig.
Mandolina și-o înstrună
Și pe când bălaia lună
Varsă horbote de-argint
Peste-al stradei labirint,
Cântă arii îndrăgite
Înspre gratii tăinuite
Fermecatul don Ramir.

Și de sus un trandafir
Cade jos în rotocoale,
Pe când două brațe goale
Luminează la ferești.

III.
Norii goane nebunești
Le întind pe cer de noapte.
La răspântii s-aud șoapte,
Steclesc fulgere de spade:
Pe sombrero floarea cade.
Un ciocnit de fier în pace,
Și tăcerea iar se face:
Cântă  buhnele pe cruci.

Două umbre ca năluci
Fug pe stradele deșarte,
Tunet bubuie departe,
Unde-i oare don Ramir ?

DON JUAN

Adesea când răsună cântări de mandolină

În vechile castele aprinse de lumină,

Când trec, râzând în danțuri, paji tineri, cu ochi vii

Și mândre castelane cu pletele-aurii,

Când totu-i veselie și viață zgomotoasă, –

Don Juan arată fața-i semeață și frumoasă.

Un păr ce cade-n valuri cernite de mătasă,

Ca manta de-ntunerec pe haina lui se lasă.

Musteața lui fudulă se-ntinde pe obraz,

Pe umeri aruncată-i sombrero de aclaz, –

Ochi mari steclesc de focul dorințelor ascunse.

Privirile-i de nime în lumea-ne pătrunse

Aprind iubiri nebune și patimi dureroase,

Atâtea chipuri blânde, senine și sfioase

De gingașe fecioare au plâns în urma lui

Ci el în calea-i trece, pe rece buza lui

Un zâmbet plin de milă se strecură a lene.

Atâția ochi de noapte, supt desele lor gene

Cerșit-au o scânteie din ochii lui cei mari,

Atâtea înălțat-au iubirii lui altariu,

Și au plecat genunchii ca roabe înainte-i,

Iubirea lui de-o clipă, senină și cuminte-i,

Cu inima-i departe, când buza lui sărută.

Pe urmă când iubita-i în lacrime pierdută

Zădarnic mai așteaptă pribegul iar sa vie,

De clipele trecute, Don Juan nimic nu știe

O inimă străină dorește-acum să fure,

Și gândurile-i toate pe veci s-au dus aiure.

În mijloc de blăstămuri, de plânsete amare,

El râde fără sine, străin de milă pare,

Mustrările de cuget în mintea-i nu străbat.

Îți pare-un mort, ce trece, cu fața-ngălbenită…

De s-ar deschide iadul, înuntru să-l înghită,

El ar muri c-un zâmbet de rece ironie.

Și totuși nime-n lume durerea nu i-o știe,

Nu vede, când își strâmba nesimțitoarea față,

Când ochiul i s-aprinde, când buza lui de gheață

Șoptește vorbe calde, ce ard ca un jăratec,

Când visu-i de iubire lucește singuratec.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: