Absolvent al Liceului „A.T. Laurian” din Botoșani (1959) și al Facultății de Geografie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1967),Eugen Hrușcă a lucrat de-a lungul întregii vieți ca jurnalist, fiind redactor la „Clopotul” (1970-1986), corespondent județean la „Scânteia” (1986-1989), redactor la „Gazeta de Botoșani” (1990-1997), corespondent special al Agenției Naționale de Presă AGERPRES (1998-2005). În 1997-1998, a fost inspector de specialitate la Prefectura Botoșani, purtător de cuvânt al prefectului, iar între 2005 și 2007, consilier pentru relații cu mass-media al prefectului de Botoșani.

În afară de textele de publicistică, a publicat proză și versuri în mai multe reviste literare: „Ateneu”, „Bucovina literară”, „Hyperion – Caiete botoșănene”, „Viața studențească” etc. A debutat cu romanul polițist Funicularul complice (1984), publicând ulterior și alte romane, proză scurtă, poezii cărți pentru copii:Poezii cu ghidușii (1997); Stihuri șugubețe (2001); Aurel, mititelul menestrel (poezii; 2006); Niște domni în pijama (roman polițist; 2008); Frivolii meseni de la Goldana (nuvele; 2009); Confesionalul jurnalistului din Oiz (proză scurtă; 2011); Unii cai pot prinde grai (poezii pentru copii; 2011); Cruciatul walah (roman; 2019).

Atât în proză, cât și în poezie, Eugen Hrușcă este un mare ironist. Fie că scrie romane polițiste, fie că transpune, în proze scurte, diverse istorii, el tratează cu ironie societatea contemporană, criticându-i defectele. Atunci când face trimitere la trecutul nu foarte îndepărtat, săgețile sale țintesc ipocrizia și falsitatea specifice epocii, dar și absurditatea unor acțiuni ale regimului, cum ar fi organizarea unui banchet al soldaților la mănăstire:

„Și iată-ne la agapa muncitorească, de dinainte de plecare, organizată la mănăstire, în cinstea oaspeților noștri din Țara de la soare-răsare./…/ În poarta mănăstirii, întâmpină caravana de motoare numai starețul, cu pletele încărunțite de obidă sub camilafcă. La început, el se împotrivise în van ideii de a îngădui ca, în trapeza sfântului locaș al ortodoxiei străvechi de la Carpați, să se deruleze un banchet al soldățimii. Și încă un banchet inițiat de tovarășii de la partidul unic, dușman pe față al obscurantismului, la care nu vrea să renunțe clerul și mai ales monahii. Starețul nu recunoaște cinstit că poartă ranchiună celor patru mari învățați ai lumii și în primul rând lui Ilici. Se știe de la învățământul politic că Ilici a aprins într-o noapte lampa lui vestită și a început să mâzgălească în niște caiete filozofice, precum că proletariatul sapă gropi în cimitire pe de-a moaca sau că religia e opiu pentru norod și alte nerozii de-ale lui, prin care a rămas de pomină în conștiința maselor, mai ceva decât Bulă sau decât Păcală. Măcar că starețul nu mi s-a spovedit mie niciodată, s-a demascat, astfel, că din acest parapon al său, provenea opoziția de a subscrie la petrecerea consacrată înalților oaspeți, sosiți la noi pentru a ne oferi o mână de ajutor dezinteresat în ancheta misterioaselor evenimente de la Cariera din Alba.

La început, cei câțiva tovarăși de la partid, veniți să îndrume pe economul mănăstirii și pe inabilii călugări, la potrivirea festinului, rămăseseră uluiți de comportamentul înapoiat al șefului popilor.

– Cum, nu vrei, popo, să chefuim împreună cu oaspeții noștri dragi?

– Că să vezi, că mănăstirea e săracă.

A fost de-ajuns, însă, intervenția muncitorească, hotărâtă, fermă a instructorului cu probleme de culte din partea partidului care, bușind cu șleapca de podele, a bătut cu pumnul în masă, răstindu-se:

– Ești nebun, popă? Vrei să informez Partidul, pe tovarășul prim-secretar, că sabotezi această acțiune internațională? Vrei să fiiridicat la noapte? Una-două, și ajungi acolo, de unde nu mai revin nici moaștele mă-tii de boaită reacționară. Prim-secretarul care a fost imediat informat de atitudinea starețului, a meditat dialectic, propunând o discuție ulterioară în biroul de partid:

– Deocamdată să avem grijă ca masa tovărășească, pe care suntem nevoiți s-o desfășurăm, din anumite motive, la mănăstire, să aibă rezultatul corespunzător. Dar, mai pe urmă, să vedem dacă nu e cazul să desființăm și mănăstirea asta și să trecem și acest obiectiv în… Cum îi ziseși, măi tovarășe? Da, să-l trecem în patrimoniul poporului! Că poporul muncitor l-a făcut. Nu l-a făcut popimea, care nu se debarasează, nici acum, de opiul acela pentru popor. Să-i săturăm odată, de a mai face pe reacționarii, sabotând acțiunile poporului!” (Agapă).

În poezie, Eugen Hrușcă de asemenea adoptă, de cele mai multe ori, stilul șugubăț. Poemele sunt aluzive, conținând, aproape de fiecare dată, și câte o poantă. Jocul cu miturile, reinterpretarea lor prin raportarea la contemporaneitate este una dintre strategiile preferate de poet. Limbajul niciodată nu este tranzitiv, dimpotrivă, Eugen Hrușcă inventează, caută imaginea, punând cititorul în fața unor adevărate exerciții de decodare.

(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)

UN MARȚIAN SĂRAT

Marțianul, ins mineral,

Înzăuat în izmene de verde pal

Și glugă

Manevra un vehicul straniu.

O duse el bine pe uscat

Până în ziua când a preferat

Să plonjeze în ocean.

O, ce an! – cât de plin de alean.

Înotând pe spate, cu dexteritate,

S-a luat

La întrecere cu femeia-rechin

Având harul surâsului plat.

Marțianul, bine sărat,

A intrat

Definitiv în mediul marin.

MOȚĂIE UN MARINAR CUGETÂND

Vasele, uite-așa, sunt rânduite

În linie de bătaie

Fata mea –

Spumă, apă din belșug

Și altă escadră iese limpede

Fata mea –

Să zică numai ceva bucătarul-șef

Că-i dau cu polonicul

Este ajunul marii bătălii navale

Și altă escadră de vase urnită

Cu mână forte, prin spumă

Iese limpede

Ca un stol de albatroși

Fata mea –

Cu ocheanul de scrutez

Ca pe o corabie de război

De la pupă, la orizontul siniliu

Din nou, e vuiet de valuri afară

Armăsari cu coame-nspumate

În iureșul ce s-a iscat

Dar cingătoare vrăjită aș vrea

Să o simt, s-o desprind

Unghiile tale, iubito,

Scoici de sidef prin pietrișul

De valuri udat

Tot așa, vasele se rânduiră

Limpezite

La Trafalgar

Și doar un potlogar de ciclop

N-avusese decât un telescop.

PRIMĂVARĂ GREA

Copaci – schelete

Poți în ei să bați toacă

S-a întrecut pe sine luna lui făurar:

Crivăț și țurțuri, fatidici nămeți

Toți șomerii au degerat la dește

În anul acesta, economic decisiv

Ei nu vor mai produce la primăvară.

Semne teribile

Catastrofa în aer plutește:

Va scădea iar și iar

Stocul de castane necomestibile

VOLUPTATE CU VULG

Oamenii simpli

Voluptate oribilă

Adoră idoli dizgrațioși

Dintr-o Arcadie șleampătă

Păstrează cu pioșenie

Cătușe, taxe, botnițe

Suvenire hidoase

Ale secolului de dizgrație

Roase de sărutări

Misterele roșii

Pentru uzul vulgului

Dormitează în colbăite ocnițe de suflet.

Comme un enfant de choeur

Îmi pun mâna la ochi:

Zmeu stacojiu

Cu aripi de liliac

Coboară pe neașteptate din văzduh

Înhățând câte o bătrână inimă

Șlefuită de vânzătorii de iluzii.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: