Absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din Cernăuți (1935-1939) și al Seminarului Pedagogic Universitar din Iași (1945-1946), I.D. Marin (3 ianuarie 1912 – 7 octombrie 1986, Stâncești, Botoșani) a avut o carieră didactică de 41 de ani.

Paralel cu activitatea de la catedră, a colaborat la diverse publicații – „Clopotul”, „Curentul”, „Românul”, „Caiete botoșănene” etc. – cu articole din domeniul cercetării istorice și literare, devenind, în 1954, membru al Societății de Științe Istorice și Filologice. A publicat volumele: Pedagogia lui Creangă (1941) șiEminescu la Ipotești (1979). În 2005, la Editura Agata din Botoșani, îi apare, postum, cartea La Ipotești, pentru Eminescu.

Scriind despre Mihai Eminescu, I.D. Marin se interesează, în mod special, de biografie și relația poetului – fizică, dar și spirituală, faptică și poetică, antumă și postumă – cu Ipoteștiul. Deși se alimentează din numeroase documente și studii (trimiterile documentare impresionante de la sfârșitul fiecărui capitol sunt o dovadă elocventă), textul său nu este excesiv de doct sau sobru. Dimpotrivă, se pare că intenția lui I.D. Marin este de a actualiza unele informații din viața poetului într-un limbaj accesibil publicului larg. E sesizabilă chiar o înclinare spre romanesc în studiul Eminescu la Ipotești, apărut în prestigioasa colecție Eminesciana a Editurii Junimea din Iași, în 1979.

Descrierile detaliate de cadru, introducerea elementelor de cotidian atenuează granița dintre ficțiune și documentar:

„Adus din oraș, Mihai a trăit la Ipotești o viață de sat, ca orice copil de țară. Casa cea nouă, făcută cu greu de Eminovici, nu cuprindea și o cameră aparte pentru băieți. Ea avea numai un salon, care tot timpul era ținut de curat, apoi o cameră a părinților și o cameră anume, pentru fete. Mai era în ogradă o casă lungă, de 15 metri, cu fața spre biserică. În acea casă era o cameră specială a băieților, apoi – la mijloc – o cameră care servea de cancelarie, pentru diferitele socoteli cu sătenii, iar în continuare, bucătăria cu fântâna alături. Dar camera băieților pe vremea aceea era mai mult goală, din cauză că băieții cei mai mari rămăseseră la învățătură, în Botoșani. Cu toate că Eminovici încă era obligat să rezolve serioase probleme bănești, el avea în vedere și cheltuielile cerute de învățătura copiilor. Nu numai rangul de căminar îl obliga, dar și ambiția îl silea să-și pună copiii printre fiii de oameni cu stare ori cu fețe boierești, ca să învețe și să se ridice cât mai sus”.

Studiul lui I.D. Marin prezintă interes nu numai din perspectiva informației pe care o dezvăluie sau o reinterpretează. Sunt cu adevărat revelatorii și incitante polemicile lui cu eminescologi cu renume: de la Augustin Z.N. Popși Contribuțiile sale la biografia lui Eminescu, la G. Ibrăileanu și G. Călinescu și monumentalele lor monografii, aparent incombatabile. Concluziile făcute de eminescologi în baza unor surse exclusiv livrești, lipsa unei corelări – verificate într-un context geo-istoric real – între viața și opera lui Eminescu îl deranjează cel mai mult pe cercetătorul de la Stâncești:

„Vasăzică, după aprecierile făcute de criticii și istoricii literari, pe de o parte copilăria poetului nu prevestea nimic extraordinar, pe de altă parte, poeziile începătoare n-au fost decât «niște exerciții de școalar» [Garabet Ibrăileanu], iar Luceafărul poeziei românești a răsărit mai târziu, când poetul nu mai trăia la Ipotești. Iată motivele pentru care acest sat, cu împrejurimile sale, n-a fost vizitat nici de G. Călinescu, înainte de a scrie Viața lui Mihai Eminescu.

Or, vizita trebuia făcută la Ipotești, nu pentru a găsi capodopere, ci pentru a vedea legătura indisolubilă dintre poeziile începătoare și altele de mai târziu, cu viața poetului, în cadrul ipoteștean, mai ales că tot G. Călinescu făcuse o observație foarte justă: «Viața lui se confundă cu opera». «Eminescu n-are altă biografie». Și apoi, viața sa de copil și de adolescent, la Ipotești, nu trebuie apreciată numai după cele paisprezece poezii, publicate de tânărul poet, înainte de 1870, și din care de-abia una singură, Din străinătate, îl atrage din nou, cu fire nevăzute, la Ipotești. Se cereau studiate toate descrierile cadrului ipoteștean, cu codrul, lacul, lunca, Stânca stearpă, izvorul cu prispa de brazde și «teiul sfânt», așa învăluite în lumea de basm a copilăriei sale și văzute de el cu ochi de poet. Și încă un motiv, ca să rămânem în același cadru ipoteștean: pentru a dezlega problema pusă de Iubita de la Ipotești, pe care Perpessicius o considera «marea și până în clipa de față insolubila taină biografică din viața lui Eminescu», trebuiau cercetate toate antumele și toate postumele sale, cu toate versurile lor și cu tot aparatul critic, așa cum ni le-a lăsat regretatul academician D. Panaitescu-Perpessicius, după o muncă de admirat, depusă vreme de atâtea decenii”.

Înzestrat cu talent de prozator, I.D. Marin dă cărții Eminescu la Ipotești și o aură romanțioasă. Adesea, interpretările unor momente din biografia poetului au un caracter prezumtiv, autorul glisează dinspre documentar spre fabulație, deranjând, în acest fel, cercetătorii riguroși, dar câștigând, în mod cert, marele public. Elementele de biografie romanțată contribuie la edificarea mitului Eminescu și, în același timp, sensibilizează cititorul, făcându-l să empatizeze cu personajul central al cărții, care este și personajul principal din toată istoria literaturii române:

„La 15 august 1876, poetul a fost la Ipotești, ca să asiste la înmormântarea mamei sale. În acea zi, sufletul său a fost învolburat de o mulțime de sentimente puternice. Urmând sicriul mamei, el și-a amintit de toate câte dulcea lui mamă făcuse pentru el: «...Când pe dânsa cu țărână-a coperit-o/ Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă/ Și aș fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă.../ Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă/ Și rătăcit la minte strigam: unde ești, mamă? /.../». S-a gândit și la moartea lui și, în legătură cu aceasta, s-a gândit și la Veronica. Dar tocmai atunci privirea-i tulburată și rătăcită prin cimitir s-a oprit pe mormântul Casandrei. Crucea ei strâmbă stăruia ca o mustrare târzie, din partea primei lui iubite, căreia îi jurase credință pe toți vecii. Pe dosul unei petiții, pe care numai o începuse către Prezidentul Tribunalului din Iași, cu data de 16 august 1876, și pe care o purta în buzunar, poetul și-a așternut gândurile care-l dominau: «O, dulce înger blând,/ Cu ochi uimiți de mari,/ La ce mai reapar/ Să-ngreui al meu gând? /.../». Astfel, toate amintirile legate de Ipotești i-au revenit cu o intensitate uimitoare, ca la moartea Casandrei”.

Prezența secvențelor fictiv-sentimentale transformă lectura unei lucrări de istorie literară într-o lectură de roman. Iată încă un exemplu:

„După vânzarea Ipoteștiului, poetul s-a simțit ca un pom dezrădăcinat. Toate legăturile sale, văzute și nevăzute, le-a simțit rupte în mod nemilos. De fiecare dată când revenea la Ipotești, se credea un străin, obligat parcă să-și ceară voie pentru a mai călca pe acolo. /…/ Nici locul de mormânt nu mai spera să-l capete la Ipotești”.

„Înzestrat cu darul cercetării răbdătoare, acribice în arhive, biblioteci, muzee, dotat cu talentul scrisului molcom, liniștit, curgător, dar convingător, cu o ironie sănătoasă, țărănească, gen Ion Creangă, I.D. Marin a reluat tema generoasă a prezenței lui Mihai Eminescu la Ipotești, în centrul universului său rustic real”(Dan Prodan),prezentând informații din biografia poetului și comentându-le în contexte noi.

Aceste noi abordări provoacă atât eminescologii, cât și cititorii de rând la reinterpretări ale vieții și operei eminesciene, din perspectiva legăturilor, directe sau implicite, ale poetului cu Ipoteștiul. 

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: