Născut în Sadova, județul Suceava (25 aprilie 1940), filologul, criticul și istoricul de artă Gheorghe Macarie a copilărit în Dorohoi (unde a absolvit Liceului Teoretic „Grigore Ghica Voievod”), oraș pe care nu a încetat nicicând să-l iubească. Drept mărturie a relației speciale pe care o avea cu locurile copilăriei sale ne servesc faptele lui de mai târziu, de care amintește Onofrei Marius într-un articol comemorativ: „El este elevul care a salvat opera profesorului său – Pr. Furtună Dumitru – de la căderea în prăpastia uitării și, totodată, un important segment al istoriei acestui oraș. Zicea adeseori că, deși mulți l-au criticat de ce își irosește timpul și energia cu scrierile acestui popă, întâlnirile avute în tinerețe cu acest OM al furtunii cât și greutatea ultimilor ani ai părintelui au reprezentat imboldul acestei lucrări; cele două opere de artă închinate profesorului său: medalionul de pe peretele clădirii protoieriei Dorohoi (fosta casă în care a locuit părintele Dumitru) și bustul din bronz din curtea bisericuței din lemn (altarul la care a slujit toată viața sa); acele simpozioane, prelegeri sau cuvântări pe care le-a adus ca ofrandă orașului Dorohoi nu trebuie nici ele uitate”.

A părăsit Dorohoiul la vârsta de 17 ani, mergând să-și facă studiile (1957-1962) la Facultatea de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, oraș în care va rămâne până la sfârșitul vieții (9 ianuarie 2018). În 1976, și-a luat doctoratul în filologie la aceeași universitate. Scurt timp, fost profesor la liceul din Siret (1962-1963), după care a revenit la Iași, fiind asistent universitar la Institutul Pedagogic de trei ani (1963-1968), apoi, timp de jumătate de secol, asistent, lector, conferențiar, profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” (1968-2018).

Gheorghe Macarie a debutat în 1965, în revista „Iașul literar”, colaborând ulterior la: „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Ateneu”, „Steaua”, „Arta”, „Limbă și literatură”, „Flacăra Iașului”, „Opinia” ș.a. Prima carte – Sentimentul naturii în proza românească a secolului al XIX-lea – o publică în 1978, la Editura Minerva din București, în celebra serie Universitas. Urmează volumele: Geografie literară – Orizonturi spirituale în proza românească (1980); Dimitrie Hârlescu (1986); Mănăstirea Horaița (1997); Între literatură și arte plastice (1998); Barocul – artă și mentalitate în Moldova epocii lui Vasile Lupu (2005) ș.a. A îngrijit și prefațat mai multe ediții: D. Furtună, Izvodiri din bătrâni (1973); D. Furtună, Cuvinte și mărturii despre Ion Creangă (1990); L-au cunoscut pe D. Furtună (în colab. cu Ionel Bejenaru; 1996); N. Sutu, Amintiti de călătorie: 1839-1847 (2001).

În scrierile de critică și istorie literară, Gheorghe Macarie se arată interesat, cu precădere, de modalitățile în care natura este asimilată de literatură. Cercetătorul studiază îndeosebi elementele care definesc spiritualitatea românească. În Geografie literară – Orizonturi spirituale în proza românească, de exemplu, analizează motivul codrului în literatura română, inclusiv în poezia lui Mihai Eminescu: „Pentru poporul care a văzut în codri sursă de existență, dar și panteon sufletesc, cetate de apărare, dar și intermediu al unei unice, originale, civilizații, natura nu putea fi resimțită decât ca un prieten. Este de altfel ipostaza ei cea mai profundă în spiritualitatea noastră. Conștiința că această natură, ciclic metamorfozabilă, îi este o aliată nedezmințită («Și de aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie…») l-a dus la o adorație pătrunsă de respect față de legile și harurile sale”.

Operei lui Eminescu îi este consacrat un capitol întreg din cartea Sentimentul naturii în proza românească a secolului al XIX-lea. Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, Alexandru Macedonski, Calistrat Hogaș, Barbu Ștefănescu Delavrancea sunt alți autori care îi atrag atenția lui Gheorghe Macarie, criticul referindu-se la „descoperirea” muntelui, peisajul nocturn, peisajul marin, spiritul solar etc. În cazul lui Eminescu, el constată: „Pătruns adânc de realitățile peisajului românesc, pe care le-a cunoscut în nenumăratele-i peregrinări, Eminescu îi relevă acestuia un complex de sensuri și valori, unele inedite, altele, preluând străvechi ecouri din lirica și (mai rar) proza folclorică. Prin frecventa reluare și ipostaziere a aspectelor naturii, autorul le regrupează potrivit unei viziuni personale și le integrează cosmic, sub raportul unei unități originare spre care aspiră nostalgic însuși eroul prozei eminesciene”.

Cezara, Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tlà, Umbra mea sunt prozele eminesciene pe care le comentează Gheorghe Macarie, dezvăluind nu doar plasticitatea descrierilor, ci și simbolismul imaginilor din natură valorificate de autor: „Aparent, peisajul din Cezara, de o remarcabilă exuberanță vegetală, nu se abate de la realitatea normală. Și totuși, simțim îndărătul acestei naturi fiorul unei alte realități, intrinseci peisajului și totuși distincte. Însăși configurația reliefului este miraculoasă. Peisajul insulei (de fapt o insulă în cadrul unei alte insule), înconjurat de ape și stânci ațintite spre nori, ascunde o vale inundată de o vegetație sălbatică («de snopuri de flori, de vițe sălbatice, de ierburi nalte și mirositoare, în care coasa n-a intrat niciodată»). Prezența celor patru izvoare, amintind cele patru râuri ale edenului, accentuează, prin simbolica lor, misterul. În tăcerea «văratică» se aude o muzică eternă, muzica armonioasă a unui tărâm de vis, spre care aspiră cei pe care societatea îi ostracizase”.

Concluzia la care se ajunge este că Mihai Eminescu rupe tradiția stagnantă a peisajului, ridicând descrierile la nivelul peisajului ca stare a sufletului, mergând și mai departe: „ Purtând pecetea diverselor valori ale sensibilității, peisajul eminescian capătă – pe parcursul unor lucrări ca Sărmanul Dionis și Avatarii faraonului Tlà – anumite compliniri ideative. Sentimentele care îl pătrund îi determină nu numai o configurație pasională, ci și neliniștea problemei filosofice, implicită și fundamentală textului. Laitmotivul existențial din Avatarii faraonului Tlà determină în consecință o anumită viziune peisajului: forme și volume, cromatica, raportul dintre elementele statice și cele ale mișcării – toate concordă în relevarea acestuia. Echivalentului peisaj-pasiune i se adaugă astfel un altul, cel al peisajului-gândire, în care elementele acestuia sunt preponderent subsumabile relevării ideii”.

Concludente, riguros documentate, scrierile lui Gheorghe Macarie rămân și astăzi, la mai bine de patru decenii de la publicare, repere importante în studiul literaturii române.

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: