Pe George Mărgărit îl leagă de Botoșani activitatea la Liceul „A.T. Laurian”, unde, între 1948 și 1950, a fost profesor de filosofie și subdirector. Și-a început cariera didactică după ce a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1945), fiind profesor la: Liceul Național din Iași (1946-1948); Facultatea Muncitorească din Iași (1953); Școala Generală Coarnele Caprei din Hârlău (1955-1958). A desfășurat și o bogată activitate publicistică și redacțională: redactor-șef adjunct la „Iașul literar” (1953-1955); redactor la „Contemporanul”, „Victoria”, „Moldova liberă”, „Lupta Moldovei”. A colaborat cu versuri, cronici și traduceri la: „Jurnalul literar”, „Gazeta literară”, „Opinia”, „România liberă”, „Flacăra”. Când studia la liceul din Iași, a frecventat Cenaclul literar „Noua Junime”, înființat și coordonat de G. Călinescu. Al. Piru face un portret al adolescentului George Mărgărit: „Era un adolescent sfios, extrem de bine crescut şi pur, însetat de literatură şi fascinat încă de pe atunci, ca noi toţi de altfel, de personalitatea copleşitoare a lui G. Călinescu la al cărui curs de istoria literaturii române (căci asta făcea la estetica şi critica literară) a început să participe încă de pe atunci”.

S-a stins din viață la numai 38 de ani, din cauza cancerului, nereușind să publice nicio carte. Postum, îi apare volumul de versuri: Vulturii amiezii (îngrijit de Horia Zilieru și Lucian Dumbravă; Editura Junimea, Iași, 1970), reeditat în 2005, cu titlul Profeticul vis (prefață de Daniel Corbu; Princeps Edit, Iași). Corespondența lui George Mărgărit, prezentată amplu de Iulian Marcel Ciubotaru, în articolul Contribuții la biografia lui George Mărgărit, publicat în „Dacia literară”, nr. 1-2/2021, este o mărturie elocventă despre viața literară din anii ′50-′60.

În compendiul de istorie a literaturii române publicat în 1946, G. Călinescu îl includea  pe George Mărgărit printre tinerii autori „în curs de afirmare”, alături de Teodor Scarlat, Alexandru Raicu, George Fonea sau Eusebiu Camilar. Daniel Corbu, la rândul său, în George Mărgărit, un poet al şamanismului magic, prefața la ediția pe care a îngrijit-o, remarca, referindu-se la specificul formulelor poetice practicate: „Poet de mare forţă şi rimbauldiană viziune lirică, purtând semnele unui destin tragic, idealist şi aventurier, impetuos şi original, neavând altă credinţă decât aceea în gloria logosului şi a frumosului, lui George Mărgărit, reprezentant al falangei metafizice moldave în linia Eminescu, Bacovia, Magda Isanos, Nicolae Labiş, e nevoie să-i fie refixat locul în panteonul literelor româneşti”.

George Mărgărit este un poet cu înclinare către rafinament, către imaginea meșteșugită, adesea prețioasă, apropiindu-se, în acest sens, de profesorul său, G. Călinescu, cel din Lauda lucrurilor – Călimara, Smochina, Pepenele verde, Păpădia. Ochiul de meșteșugar al artistului remodelează naturalul și îl transformă în produs de artizanat. Prețiosul și artificialul prevalează, „poezia se confundă integral cu arta”, cum scrie Călinescu despre artistul marinist. Iar George Mărgărit, în multe dintre poemele sale, se apropie de mariniști, evitând confesiunea, exprimarea directă a sentimentelor, remodelând realul din perspectivă estetică.

(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)

CREPUSCUL

Pescari de larg cu bărci smolite și sitelci
Se rânduiesc arar și greu la vâslă,
Aduc nisetri grași în suc de melci,
În seara asta cu tăceri de pâslă.

Le suflă briza bărbile de-aramă,
Pescarii-s osteniți și trag tabac,
Iar valurile blânde clipocesc sub ramă
Și marea toată-i poartă în hamac…

Ca să vestească țărmului ale sale comori,
Comori cu purpură de raci, cu pește străveziu
Peste bulboane ei au fost păstori
Cu ochiul adumbrit și ager și târziu.

ELEGIE

Stăteam lângă cocoșii dimineții marine
Legănat de nisip ca o vietate a valului,
Părul mi-l simțeam briză, ochii saline
Extazul scobeam în lutul malului.

Treceau valurile, acești monștri de apă,
Mă sărutau ușor cu muzicale buze
Și mă chemau la dans-n care pasăre să-ncapă
Când liturgic auzi-voi clopot de meduze.

Luând ocheanul noaptea-n săbii
Cobora în pânze brodate-n ametiste
Și ochii pironiți la catarge de corăbii
Vedeau-n larg cum fluturau batiste.

  MISTER

Lângă tine fecioară lume de ceară,
Tăcerea ochi de căprioară
Clipește lumină rară
De brățară –

Pe fildeșul mânii de cridă
Ca diamant în umbre de firidă
Uitat cu scoici japoneze
Și grăuntele de faleze,
Părul în vânt
N-a sărutat pământ.

Vine amurg pătat pe buze
Și contempli meduze
Cu suavitate de pisică,
Pe sân mugure: mărgică
Se topește ciubuc de gheață
În primăvară și dimineață.
Nu sunt agavă ori coloare
Să-și mângâi fruntea boare
Ireală. Am picioare.
M-am atins de genele de ametist
Fecioară și Crist.

NATURA

Natura e-un perete de sticlă și cristaluri
Și cupe cu polen îi sunt coroane și portaluri,
Cimitir sub oglinzi de unde crinii ies din sere
Roduri ale pământului, mărgele și coliere.

Oceanele clistire ce fierb esențe și ființe moarte,
Iarbă verde, bumbac presat-n file de carte,
Pădurea temple cu pilaștri și boltă cerească
Licuricii candelabre aprinse de rășini și iască.

Azur ca mantii-albastre cu bumbii de metal
Deșertul scoicii japoneze, a smalțului astral,
Sufletul zboară prin florile de gheață
Ehee! Ehee! Azur sidefat de corali și ceață.

 RUGĂCIUNE

Părinte, sunt marele fiu rătăcit
Care venind la tine boema nu și-a pocăit,
Părinte, sunt fiul beat de infinit!
Nu mă-ntorc, pasul meu nu calcă drum

Ci scârțâie prin paradisul lui de fum,
Părinte, am o naștere, sunt eu
Rătăcitul, dementul ateu
Ce ia cărbune să se-ncălzească de foc
Eu, tată, am seva măduvei de soc.
Trăiesc apă mută ce nu curge
Din ea nimic nu se scurge;
În urmă pășește groaznicul afet:
Se stinse lunatecul poet.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: