Ţara mea de glorii, ţara mea de dor… Chiar aşa ? Întrebare firească. De cele mai multe ori suntem tentaţi, când vorbim despre propria noastră ţară,  să eliminăm anumite adevăruri care nu ne fac cinste, dar poate c-a venit timpul să expunem şi acea Românie… naturală, cu  profilul  uşor înceţoşat şi deloc pe placul vecinilor. După “pălitura” de stat din ‘89, cu autori încă… necunoscuţi, avem posibilitatea să ne cunoaştem mai bine ca popor, nu este zi lăsată de bunul Dumnezeu să nu descoperim tot câte o altă faţă a fiinţei noastre naţionale. Fizionomia noastră istorică este destul de ciudată, nu prea avem asemănare în Europa, cu toate că avem foarte multe rude de sânge cam peste tot în lume, care rude nu prea vor să ne recunoască. Suntem priviţi drept ţiganii Europei!
O singura constantă sănătoasă este evidentă în istoria noastră: dăinuirea peste veacuri. Cu toate vicisitudinile ce s-au abătut asupra noastră, târâş-grăpiş am dat la spate vreo două milenii, fără a ne mişca din aceste locuri.  Riduri am făcut cu duiumul, atât din cauza altora, dar şi din cauza noastră, probabil că avem impregnate pe genă câteva trăsături de caracter extrem de nocive, apoi suntem şi un popor mic şi cam lipsit de prieteni. Avem şi-o mare «abilitate» de a ne face duşmani. Iaca, Băsescu i-a supărat rău de tot pe ruşi, premierul Putin a fost în pragul unei crize de isterie, unde mai pui că şi câţiva politicieni pro-moscoviţi  români s-au supărat pe preşedinte.
Manifestările noastre de-a lungul veacurilor nu au fost tot timpul o expresie a demnităţii şi nici principii sănătoase n-am prea avut, ne-am scăldat în ape cam tulburi. De foarte multe ori istoria ne-a faultat, dar şi noi ne-am autoaccidentat foarte des. Intrarea în democraţie , după cincizeci de ani de obscuritate, ne-a bulversat întreaga fiinţă, ne-a întors pe dos. Comportamentul nostru paradoxal s-a manifestat din plin. Indivizii care se simţeau cu desaga plină de păcate comuniste au trecut să muşte şi să recurgă la tot felul de scenarii numai pentru a nu fi zăriţi cu musca pe căciulă, un securist precum Dan Voiculescu încearcă să dea lecţii de conduită morală. Cei neputincioşi în a lua libertatea în piept şi a răspunde exigenţelor ei au trecut să muşte pe la spate şi să devină nostalgici, probabil că s-au simţit mai bine în lesă, lăsaţi slobozi au început să se orienteze numai după instincte şi mai puţin după cuvânt. O altă categorie, la fel de ciudată, dar cu secreţii veninoase accentuate, este categoria diversioniştilor de profesie, aceştia vin din zona securităţii, au ca singur scop aruncarea poporului în ceaţă pentru a conduce din umbră. Cred că aceştia au învins în cele din urmă. Mulţi ne-au reprezentat şi încă ne mai reprezintă  în Parlament şi-n structurile statului. Ei sunt foarte  abili scenarişti, zilnic vedem cum se manifestă, cât de duplicitari sunt când au în intenţie să ne impună câte o lege care să-i avantajeze.
Lucian ALECSA