Ecoul Zilei Naţionale încă frisonează sufletul românului, în an de criză sentimentele profunde persistă mai mult, pentru unii chiar  ţin şi de foame. Privind retrospectiv spre toate exprimările noastre de-a lungul veacurilor cred că nu greşesc când afirm că suntem pătrunşi de-un patriotism neaoş, fără nerv, arareori fibrilat de vagi puseuri …extremiste. Sunt convins că textul acesta va atrage multe nemulţumiri mai ales din parte patrioţilor declarativi, care îşi exprimă acest înălţător sentiment doar în momentele de linişte. Îmi este viu în memorie momentul răpirii lui Mihail Gorbaciov, asta se întâmpla în 1991, de  câţiva pucişti comunişti fiind izolat pentru câteva zile departe de Moscova, şi când ai noştri politicieni, cică mari patrioţi, în majoritatea emanaţi ai Revoluţiei, au stat pitiţi prin birouri călduţe fără să scoată vreo vorbă despre atitudinea reprobabilă a răpitorilor, Corneliu Vadim Tudor a stat ascuns într-o gaură de şoarece, vreo săptămână n-a fost de văzut la faţă, iar Ion Iliescu  a cuvântat în coadă de peşte despre situaţia din Rusia. Spre surprinderea  tuturor,  nici chiar liderii partidelor istorice n-au fost prea limpezi în atitudini, probabil de teama de a nu fi din nou „înregimentaţi” prin închisori  comuniste.
În asemenea momente de şoc un sentiment atât de profund precum patriotismul poate fi evaluat cu adevărat. Istoria consemnează şi puseuri de  patriotism autentic, numai că astfel de zvâcniri  au fost prezente în situaţii limită, de cele mai multe ori când am fost supuşi la grele încercări din partea cotropitorilor. Pe adevăraţii patrioţi din rândul conducătorilor pe care i-a avut această ţărişoară îi poţi număra pe degete, în schimb ca naţiune nu ne putem plânge că n-am dat dovadă de patriotism odată ce-am rezistat atâtor încercări de-a lungul timpului, de foarte multe ori sentimentul de patriotism s-a suprapus reflexului de autoapărare. Au fost şi momente când acest curat sentiment a fost ambiguizat, puseurile extremiste din perioada interbelică şi din timpul celui de-al doilea război mondial nu pot fi asimilate actului patriotic, iar pe timpul comunismului patriotismul a fost trecut în derizoriu.
Şi-n această firavă democraţie pe care o trăim acum sentimentul patriotic este pus la grea încercare, asistăm la un act ireversibil de globalizare, aspect benefic pentru omenire, dar şi extrem de sensibil pentru naţiuni, sunt câteva lucruri cu adevărat patriotice care ar trebui să ne marcheze conştiinţa patriotică; în primul rând conservarea limbii materne şi apoi păstrarea nealterată a folclorului. Nu este infidelitate mai mare faţă de înaintaşii tăi decât faptul de a-ţi neglija limba maternă, văd că în ultimul timp cei ce părăsesc meleagurile cam uită de unde au plecat. Cât despre politicieni e greu să le dibui sentimentul patriotic, mai toţi sunt duplicitari , când sunt puşi să depună jurământul de credinţă pentru acest popor mai că-i podidesc lacrimile  dar în momentul când simt în auz zbârnâit  de afaceri necurate de îndată pun botul, sunt nenumăraţi aleşi care pentru câţiva bănuţi au pus la pământ nenumărate monumente istorice sau clădiri de patrimoniu. În concluzie pot spune că textura patriotică din structura sufletească a românului este extrem de rarefiată, cedează la cea mai firavă adiere cosmopolită.
Lucian ALECSA