În mediile literare se spune că poezia se scrie până pe la 45-50 de ani, până când nebunia îţi disciplinează verbul şi raţiunea nu deranjează înnici un fel imaginarul. Da, se cunosc foarte multe cazuri când maripoeţi ai lumii au ars până la asemenea vârste trăind apoi prin legendelece le-au fost construite de discipoli
Nicolae Prelipceanu este un român „total”, atât poetic cât şi biografic,  destinul lui îngemănând toate provinciile: s-a născut în Bucovina, clasele primare le-a făcut în Sălaj şi Oradea, liceul la Curtea de Argeş, facultatea la Cluj, după absolvire a fost redactor la ziarul „Unirea” din Alba Iulia, apoi a poposit din nou la Cluj la revista culturală „Tribuna”,  iar din 1986 a devenit bucureştean. Nici el nu ştie unde-i sunt rădăcinile, şi cum poezia nu suportă nici o formă de regionalizare, talentul l-a ajutat să ajungă unul dintre cei mai  poeţi în viaţă. Juriul Concursului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, prezidat de distinsul critic şi istoric literar Nicolae Manolescu, s-a oprit asupra operei Domnie Sale întru onorarea marelui premiu din acest an.
La cei 70 de ani de viaţă Nicolae Prelipceanu este în plină vervă creatoare, ultima sa carte de versuri apărută anul trecut „La pierderea speranţei” , Editura „ Casa de pariuri literare”, poate fi privită ca un summum al creaţiei sale, este de o profunzime aparte, e pătrunsă de fiorul înţelepciunii de la primul la ultimul poem. Poetul e un sceptic, un nemulţumit, un singuratic, acestea sunt şi palierele lirice pe care se desfăşoară întregul lui discurs poetic, scepticismul e nervura  ce-i frisonează masa poetică, fie că-i vorba de poezie, proză sau jurnalism. Debutul şi l-a făcut acum mai bine de 45 de ani cu „Turnul înclinat”, volum foarte bine primit de critica literară, care anunţa deja o voce distinctă şi originală, s-a simţit de la primele versuri că poetul nu are vecini printre colegii de generaţie şi că-şi trasează destinul cu propria-i respiraţie lirică. După cum sună titlurile cărţilor publicate de-a lungul vremii ai spune că poetul e un melancolic incurabil, atins de-o repulsie cognitivă faţă de lumina vieţii şi că-şi trăieşte singurătatea într-o totală frică de tot ceea ce-l înconjoară. Poate că-i bine să  amintim câteva dintre volumele de poezie care să vină în sprijinul aserţiunii mele: „Jurnal de noapte”, „Arma anatomică, ”Scara interioară”, „Maşina de uitat”, „Binemuritorul”. Ei bine, poezia lui Nicolae Prelipceanu atinge cu totul alte sensibilităţi, exprimă cu totul alte impulsuri lăuntrice, indiferent câtă presiune au trăirile poetului, indiferent prin ce metafore sunt exprimate aceste stări, micile puseuri de sarcasm detensionează de fiecare dată atmosfera. Rezultatul e un unicat liric: o poezie echilibrată, a firescului  fantastic, cu o vestimentaţie specială, dar şi personală. 
În mediile literare se spune că poezia se scrie până pe la 45-50 de ani, până când nebunia îţi disciplinează verbul şi raţiunea nu deranjează în nici un fel imaginarul. Da, se cunosc foarte multe cazuri când mari poeţi ai lumii au ars până la asemenea vârste trăind apoi prin legendele ce le-au fost construite de discipoli. Tot la fel de multe exemple sunt şi de poeţi a căror scris şi –a atins maturitatea la vârste mult mai înaintate, nimbul liric cunoscând strălucirea maximă la senectute. Nicolae Prelipceanu e poetul ce-şi ţine verbul în mare formă ori de câte ori este atins de inspiraţie, ultima lui apariţie confirmă acest fapt, cuvântul îmbracă aceeaşi prospeţime ca-n tinereţe, ba mai mult, există o mai mare încărcătură ideatică în materia lirică şi-un imaginar mai bine conturat. Dacă ar fi să-i caracterizez poezia printr-o singură propoziţie aş spune fără ezitare că Nicolae Prelipceanu este printre puţinii poeţi care încarcă prin cuvinte simple banalul cu magie, care ţese acea aură enigmatică necesară oricărei respiraţii poetice. Încărcarea vidului cu sentimente, cu imagini, cu prea plinul suferinţelor noastre zilnice, e cu adevărat o măiestrie. Poftim un exemplu dintr-un poem prins într-un volum apărut prin anii 80: „ desenând copaci de fum copaci de gheaţă / cu nimeni pe crengile lor / cu nimeni în rădăcinile lor / cu nimeni în râul adânc din care se trag / şi valul lui măturând norii spre sud / către ceţuri gheţuri şi păsări / fiinţe mişcându-se independent depărtat”. Versurile curg ca-ntr-un ritual, cuvintele îmbracă întru totul stările poetului, sentimentul singurătăţii abia de pâlpâie în miezul metaforei, şi totuşi el e cel ce frisonează întreg poemul. Abia în astfel de situaţii comunicarea dintre creator şi cititor este deplină.
Eu îmi păstrez convingerea că cel mai frumos poem scris de Nicolae Prelipceanu este „Ce ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu” care dă şi titlul unui volum apărut înainte de ’89: „vei spune că ai stat singur la tine în casă / că ai gândit singur la tine în casă împotriva/ Nopţii Sfântului Bartolomeu / că ţi-ai scris gândurile pe hârtie singur / că de fapt nici nu te născuseşi în secolul ăla / că gândeai împotriva Nopţii Sfântului Bartolomeu /aşa nenăscut cum erai /…/ Ce ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu / de ce nu erai născut în Noaptea Sfântului Bartolomeu / gândurile tale împotriva Nopţii Sfântului Bartolomeu / nu ajung / cât a ţinut Noaptea Sfântului Bartolomeu / cât va mai ţine ea / singur în Noaptea Sfântului Bartolomeu nu poţi fi / pe hârtie urmele nopţii sunt neconcludente.”
Dacă ar rămâne doar aceste versuri din Nicolae Prelipceanu, Domnia sa tot şi-ar găsi locul în Istoria Literaturii Române.
Lucian ALECSA
CITEŞTE ŞI:
 Sală arhiplină la gala Premiului Eminescu cu Varujan, oficialităţi, scriitor răcit, „ipocrizie politică” şi cântec de leagăn – GALERIE FOTO &  VIDEO