Tristeţile, neliniştile şi sărăcia sunt prezente mai tot timpul în sufletele botoşănenilor, mai puţin în zilele când e fotbal pe Municipal, pasiunea pentru jocul cu balonul rotund topeşte, asemenea unui drog , necazurile, transformându-le  în bucurii de moment. Mulţumirea sufletească după victoria echipei favorite , fie de doar câteva ore, poate cântări mai mult decât  o căruţă de bani.

Dacă până în acest an fotbalul botoşănean stătea sub obrocul mediocrităţii, doi oamenii inimoşi, Valeriu Iftimie şi Cornel Şfaiţer,  l-au aruncat în văzul lumii lovind din greu în prejudecăţile „marilor specialişti”. Odată cu promovarea în prima ligă mii de botoşăneni au fost depistaţi ca fiind purtători ai microbului - fotbal, singura lor vindecare e spectacolul de pe stadion, săptămână de săptămână aşteaptă acest „vaccin”  spre alinarea durerilor.  După victoria de la Timişoara şi săltarea echipei noastre pe podium, tot felul de oficiali şi ofticoşi ai clubului de pe Bega, răduleşti , popeşti şi ioneşti şi-au defulat frustrările încercând să minimalizeze jocul băieţilor noştri aruncându-l pe maidan. Până când şi antrenorul lor … de vreme rea, Valentin Velcea,  s-a dat mare cocoş bănăţean,  când de fapt e un pui de bogdaproste ciufulit, cu creasta vânătă de furie. Tocmai, cei ce se consideră „fruncea” s-au manifestat ca nişte provinciali de ultimă speţă. Orgoliul neargumentat faptic e un foc de paie aprins de scânteia neputinţelor.
Am deschis această uşă spre dreptunghiul verde pentru  a-i face intrarea în scenă unui adevărat cavaler al balonului rotund. Este vorba despre Gabriel Vaşavari. Fără să-l cunoşti, să-i pipăi caracterul şi să iei contact cu temperamentul lui, eleganţa şi plăcerea cu care îşi exprimă talentul pe teren te face să-i prinzi din zbor frumuseţea lăuntrică-culcuş al plăcerii sale nebune pentru fotbal. În spatele ardeleanului tăcut, retras, molcom la vorbă, se ascunde o voinţă imensă, o continuă dorinţă de autodepăşire  şi-o disciplină de neamţ. Când e în scenă îi poţi citi bucuria prin toate mişcările şi gesturi. Nu se înmoaie şi nici nu se lasă copleşit de aura adversarului. Ignoră miza jocului încercând cu meticulozitatea unui artist să-şi facă numărul cât mai bine. E asemenea unui dansator a cărui parteneră e mingea, când o are aproape valsează cu ea printre adversari, ţine privirea sus aşteptând parcă un semn divin spre a o arunca între aţe. În momentele când „partenera” iese din pas, nesupunându-se dorinţelor sale, nu se îmbufnează şi nici nu-i aduce reproşuri, din contra, îşi imploră cu aceeaşi blândă privire colegii să i-o arunce în gheată spre a-şi continua dansul. Chiar şi atunci când o catapultează spre poarta adversă,  există o plăcere reciprocă între cei doi parteneri; mingea c-a fost atinsă cu plăcere şi direcţionată pe-o orbită inedită, iar plăcerea lui atinge paroxismul  în momentul când aceasta se zvârcoleşte în aţe. Sunt convins, în sine lui, are dimensiunea propriei sale valori, dar, din modestie, ca amprentă a celor şapte ani de acasă, nu şi-o exprimă decât prin joc, aroganţa îi este întrutotul  străină. Tocmai, aceste tuşe luminoase i-au aşezat  banderola de căpitan pe braţ. Da, caracterul şi talentul l-au omologat ca lider de grup!
Să nu uităm, fotbalul botoşănean şi-a răsplătit iubitorii de-a lungul timpului. Este de ajuns să ne aducem aminte de vremea când Ion Bordeanu, Dudea , Luca, Şofran, Macovei şi fostul junior al naţionalei României, Vasile  Epure,  făceau stadionul neîncăpător sau pe când „Prinţul din Trivale” căţăra oameni pe garduri  chiar şi în zilele de  antrenament spre a-i sorbi numerele de magie. Una dintre peluzele stadionului municipal poartă numele fostului mare portar, Ion Bordeanu. Datorită curajului său nemăsurat era alintat cu apelativul „nebunul”. Nu o dată a intrat cu capul în ghetele adversarilor pentru a nu lăsa mingea să se zbenguie în plasa noastră şi a da satisfacţie adversarilor. Tot timpul a pus mai presus de integritatea sa fizică bucuria spectatorilor. N-a plecat în lumea de dincolo fără a-şi duce până la capăt misiunea de împătimit al fotbalului. A lăsat în urmă doi copii ce împărtăşesc aceeaşi pasiune pentru jocul cu balonul rotund. Dacă Valeriu a vrut să zburde şi dincolo de dreptunghiul suprafeţei de pedeapsă arând cu acribie vreo două decenii partea stângă a terenului de joc, Alin, ca mezin al familiei, a ars în gena tatălui până la punerea ghetelor în cui,  robinsondând  ca un gimnast între barele porţilor luate în grijă.
Şi iubitorii fotbalului din această parte a ţării merită din plin asemenea explozii de bucurie. Timpul e cel care se ocupă de legende, sper să fie în continuare îngăduitor şi atent cu fotbaliştii noştri de azi şi de mâine.
Lucian ALECSA
CITEŞTE:
 SCRIE SCRIITORUL despre raportul primarului : Hocus Pocus Terminatus