În ianuarie am sărbătorit naşterea a două mari personalităţi ale culturii române: pe 15 ianuarie 1850 s-a născut Mihai Eminescu, iar pe 28 ianuarie 1852 I.L. Caragiale. Cei doi şi-au manifestat în mod diferit dragostea pentru acest popor, pot spune că sunt printre cei mai naţionalişti români.
La Mihai Eminescu este o dragoste pătimaşă pentru acest popor, prin scrisul său hiberbolizează trăsăturile de caracter ce tuşează caracterul românului, dându-i un profil plăcut, pe când la I.L. Caragiale întâlnim o malaxare a celor mai urâte şi comice momente din viaţa românului, transpuse apoi într-un limbaj comic, plin de înţelesuri, fibrilat de la un cap la altul de ironie. Şi această dragoste e benefică pentru un popor, comediile de moravuri ale maestrului reprezintă singura medicaţie care ar face bine unei societăţi ca a noastră. Dar pentru a avea efectul aşteptat este necesar să-i facem pe oamenii noştri politici să conştientizeze în ce ape se scaldă.
Toate personajele lui I. L. Caragiale mişună printre noi. După ’90  nu se mai sinchisesc, sunt la vedere, exhibiţionează ori de câte ori au ocazia. Să ne aducem aminte de membrii CPUN sau de primul Parlament post-decembrist, acei domni erau înspăimântător de penibili, penetrau prostia până-n prăsele. Un Gheorghe Dumitraşcu sau un Vasile Văcaru erau decupaţi direct din piesele lui nenea Iancu. Ce să mai vorbim de ticăloşiile şi gogoşile lui Ion Iliescu, mai savuroase decât discurile lui Caţavencu. Regimul iliescian a venit în plus doar cu violenţa, cu bâtele minerilor, deh, pe timpul lui Caragiale nu existau asemene făptuitori de dreptate. Dramaturgul are meritul că-şi dozează comicul, i-l serveşte cititorului în mod echilibrat, pe când politicienii noştri aruncă cu prostii în orice moment, cum deschid gura cum scapă porumbelul. Bâlbâielile şi minciunile lui Adrian Năstase, în cazul mătuşii Tamara, au întrecut pe alocuri imaginaţia autorului piesei „O scrisoare pierdută”. Toate Miţele, Vetele, Zoiţile au fost sau încă mai sunt prin Parlamentul României.  Întreb: „Care-i diferenţa dintre Veta şi Elena Udrea sau între Norica Nicolae şi Miţa ? Vă răspund tot eu: nici una, acelaşi „inteligism snob şi prăfuit” . Discursurile „docte” ale  senatorului Gheorghe Marcu, se aseamănă de minune cu „ intervenţiile pline de indignare” ale lui Tipătescu. Un altul care „suge sângele poporului” este deputatul Florin Ţurcanu. Ce mai, Zaharia Trahanache pus în picioare: „A! Ce coruptă soţietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic, entersul şi iar enteresul…„ Florin a venit în plus cu „două masturbate”  şi cu „ votul de blană”… ţurcană. 
Pe scena noastră politică mişună în voie personajele lui Caragiale, datoria noastră, a  celor din societatea civilă şi presă, este să-i tragem de mânecă şi să le batem tot mai des obrazul.         
Lucian ALECSA