Roman & Moruzi, dragoste interzisă

 

Ceea ce se intuia, simţea, prevedea de cîteva luni, chiar din momentul instalării în funcţie a subprefectului, iată că s-a întîmplat. Relaţia glacială dintre Cristian Roman şi Daniel Moruzi s-a transformat într-o dispută publică. O dispută din care nu lipsesc cuvinte precum „suzetă”, „frustrat”, „grădiniţă” sau expresii de genul „funcţionari ambalaţi în promisiuni sforăitoare”.

Stadiul în care s-a ajuns acum, în care junele subprefect nu apare prin peisaj nici cînd vine Elena Udrea la Botoşani şi nu deschide gura nici la un Colegiu Prefectural de două ore, n-ar trebui să constituie o surpriză. Şi asta din cauza modului în care cei doi au ajuns să ocupe posturile de reprezentanţi ai Guvernului în Botoşani. Deşi ambii sînt funcţionari publici şi cel puţin teoretic apolitici, au căpătat respectivele posturi cu sprijin politic. Pentru că aşa e în România, politica e în toţi şi în toate. Iar împărţeala posturilor nu a fost făcută la Botoşani, ci la Bucureşti. Astfel s-a ajuns ca judeţul să aibă un prefect susţinut de PDL şi un subprefect sprijinit la început de gruparea parlamentarilor independenţi, care între timp s-a transformat în UNPR. Cele două partide guvernează împreună, numai că „împreună” ăsta e valabil doar la Bucureşti şi asta am mai spus-o de o mulţime de ori. În teritoriu Uniunea Naţională pentru Progresul României nu există la nivelul conducerilor instituţiilor publice, n-are director, n-are adjunct, nimic, nimic, doar subprefect şi atît.

Nimeni n-a întrebat vreun PDL-ist şi bănuiesc că nici pe prefect ce părere are dacă îl pun pe Moruzi subprefect, tot aşa cum bănuiesc că nimeni nu l-a întrebat pe junele subprefect cum o să colaboreze cu viitorul coleg de administraţie. Şi uite aşa s-au trezit doi oameni, care n-au nici o treabă unul cu celălalt în afara faptului că dimineaţa intră în aceeaşi clădire şi după-amiaza ies din ea, s-au trezit deci împreună în fruntea judeţului. E ca în căsătoriile ale de pe timpuri în care nu ştiu ce regi, ca să facă pace între regate, îşi obligau odraslele s-o pună de-o nuntă. N-aveau nici o treabă unul cu celălalt, nu se plăceau, nu se cunoşteau, dar trebuiau să convieţuiască laolaltă. Iar divorţ nu exista atunci, tot aşa cum nici acum nu ar trebui să existe dragoste cu forţa, mai ales cînd e plătită din banii statului.

Sergiu BĂLĂŞCĂU