De cum am trecut de Manoleasa, Prutul m-a întâmpinat cu-o ceaţă densă şi rece de parcă ar fi vrut să mă atenţioneze c-am intrat într-o zonă ce zace  sub pâclă, departe de lumea reală. Şi într-adevăr, de îndată ce-am văzut  pancarta cu „Ripiceni” perplexitatea a pus stăpânire pe fiinţa mea.

Satul din ceață
Cu greu am putut decupa din ceaţă câteva case posomorâte şi turla bisericii, zgomot mare era pe la mijlocul satului unde câţiva indivizi de la Drumuri Naţionale, îmbrăcaţi în portocaliu, boscorodeau de zori deasupra unor gropi ce aşteptau să fie tamponate cu ceva zgură fierbinte după care să fie călcate zdravăn de compactorul ce sforăia pe marginea şanţului, în cabina căruia un individ între două vârste se delecta trăgând  vârtos dintr-o ţigară. Nici la întoarcere, după vreo 3 ore, meseriaşii nu prea aveau chef de muncă,  cu lehamite mai scăpau câte o lopată de zgură în gropile deja pline de apă. DN 24 este singurul drum, aşa zis asfaltat, ce taie satul dintr-un capăt în altul, în rest doar drumuri pietruite, dispuse într-o geometrie aproape perfectă, toate sunt paralele şi perpendiculare între ele, ici - colo mai zăreşti câte o uliţă desfundată ce face notă aparte. Ţinutul pare interzis civilizaţiei. Ciudat, localitatea Ripiceni are în spate o istorie interesantă, a fost poate printre puţinele sate industrializate din ţară, aici a fost prima fabrică de zahăr din Moldova.
Trecutul mai viu decât prezentul                  
Cea dintâi menţiune documentară despre satul Ripiceni este din 20 martie 1554 de pe vremea voievodului Alexandru Lăpuşneanu. Satul a fost unul de răzeşi, cunoaşte o dezvoltare mai accentuată în secolele XVIII şi XIX când numărul caselor creşte, cultivarea pământului fiind îndeletnicirea de bază a localnicilor, dar despre un progres cu adevărat  vizibil poate fi vorba abia pe la începutul secolului XX, când între 1900 şi 1902 este înfiinţată, de către nişte industriaşi francezi,  Fabrica de zahăr şi spirt. Abia din acel moment se poate vorbi şi de-o viaţă economică a satului, cu fiecare an fabrica şi-a extins capacitatea de producţie ajungând ca pe la jumătatea secolului trecut să fie una dintre cele mai mari din ţară. A funcţionat fără întrerupere până în mai 1944 când a fost distrusă de armatele hitleriste, iar apoi lichidată şi cărată de sovietic în URSS, n-au uitat să ia şi calea ferată ce lega satul Ripiceni de Dângeni. Cu toate acestea comuna a rezistat destul de bine şi-n perioada comunistă, bulversările au venit odată cu începerea barajului de la Stânca-Costeşti. Comuna cuprindea mai multe sate: Movila Ruptă, Popoaia, Râşca, Cinghinia, Ripicenii Vechi , care până în 1976 au fost pe rând strămutate, din acel moment localitatea a început să se stafidească, să-şi piardă vitalitatea, numărul locuitorilor ajungând sub 2000.
 Aşa clădire, aşa primar 
Atât pe dinafară, dar mai ales pe dinăuntru, clădirea primăriei respiră o tristeţe apăsătoare, pereţii sunt coşcoviţi, încărcaţi cu tot felul de „ colaje” de mucegai şi pete de umezeală, pe scările ce urcă spre biroul primarului e o beznă totală, îţi poţi frânge uşor gâtul. Doi bătrâni aşteaptă să fie primiţi în audienţă, au venit cu vreo oră înainte pentru a mai pune ţara la cale şi a se interesa ce se mai aude cu subvenţiile pentru pământ: ”Iaca, la anu’ o sâ ni ia şi bruma aiasta de pensioară şi bănişorii de pe pământ, ni terminî aiştia, numai domnul Dan ni va salva.” Nedumerit i-am întrebat despre care Dan e vorba: ”cum cari Dan, domnul Dan Diaconescu, ăla de la OTV.” Văzând că sunt la curent cu toate cele politice i-am rugat să-mi spună câteva cuvinte despre primar: ”Dl. felcir Burciu e pânia lui Dumnezău, ari grijî di animăluţili noastri ca un frati, tot pi el îl votăm dacî candidiazî". Răspunsul l-am primit din partea celui mai în vârstă, dar de îndată a fost confirmat şi de celălalt printr-un gest aprobator din cap. Primarul era în faţa calculatorului şi probabil că se informa în legătură cu ceea ce se întâmplă prin ţară. Întrebându-l de ce stă pe întuneric, mi-a răspuns cu o pauză de câteva secunde:”fac economie”.
Felcer beteag peste un sat anemic             
Felcerul Ioan Burciu consumă oxigenul… primăriei de peste un deceniu fără a da semne de viaţă, este la al treilea mandat şi la realizări nu poate spune decât c-a văruit în câteva rânduri căminul cultural şi că a pietruit câteva drumuri. M-am crucit când am văzut că a amuţit când l-am rugat să se mai gândească şi să-şi mai amintească câteva dintre realizări: „De unde să fac ceva, n-am avut bani, sunt mulţumit şi cu atât, lumea m-a ales că sunt om bun, iaca, îi mai ajut pe unul pe altul vaccinându-le animalele pe gratis când acestea sunt suferinde”. E greu de conceput cum un asemenea om a reuşit să hiberneze un amar de ani în fruntea unei obşte fără să lase ceva în urma lui şi fără a-l mustra câtuşi de puţin conştiinţa. Probleme sunt cu duiumul în comună, foarte mulţi oameni sunt nemulţumi de activitatea inginerului cadastral Mihai Stanciu, care a făcut o adevărată harababură  cu titlurile de proprietate, sunt peste 60 de familii nemulţumite, se suprapun foarte multe parcele, vecinii se ceartă între ei, rudele la fel. Toată această anomalie a fost girată tot de către primar, dumnealui fiind preşedintele Comisiei Comunale de Fond Funciar. Cu toată indiferenţa de care dă dovadă edilul,  sărăcia nu-i atât de lucie precum în alte localităţi de pe malul Prutului, AICI pământul se lucrează în proporţie de peste 80% , ceea ce-i foarte mulţumitor, pe raza comunei sunt 5 ferme vegetale  şi 2 zootehnice, cea mai prosperă este a suceveanului Petru Măgureanu, care are în proprietate dar şi sub formă de arendă peste 1000 de hectare de teren agricol, crescând şi peste 400 de capete de animale. Numai societatea domniei sale plăteşte taxe şi impozite către primărie în valoare de peste 500 de milioane de lei vechi. Întrebare firească: unde-s banii?
Peştele nu vorbeşte, dar hrăneşte           
În această parte a judeţului Prutul este foarte generos cu localnicii, le oferă peşte pe îndestulate, preocuparea  lor de bază este pescuitul; mai autorizat, mai pe… şestache, vorba unui hâtru: ”peştele nu scoate nici un sunet şi apoi, poliţiştii de frontieră sunt preocupaţii cu ţigările de contrabandă, nu le prea place mirosul de baltă”.



Anul trecut primarul, dintr-un surplus de …inteligenţă, a mai tras o gaură neagră la buget, a aruncat pe geam peste 1,7 miliarde de lei vechi unei firme de consultanţă pentru un proiect pe măsura 322 în vederea accesării unor fonduri pentru reabilitarea sistemului de apă şi canalizare, a staţiei de epurare, asfaltarea unor drumuri comunale şi reabilitarea căminului cultural. Proiectul a picat cu brio şi primarul a rămas bătând din buze. Halal iniţiativă! De câteva săptămâni comuna are un nou viceprimar, Florin Calimandruc, ce pare plin de iniţiativă, s-ar putea să fie doar expresia entuziasmului tinereţii sau vreun impuls politic, rămâne să-şi măsoare potenţa administrativă până la alegerile de la anul, localitatea are nevoie de-o gură de oxigen, nu ştim până când va fi Prutul aşa generos cu localnicii.
Lucian ALECSA
CITEŞTE ŞI ALTE REPORTAJE:
Întemniţaţi de proprii părinţi
 Şedinţă cu ciocanul la Consiliul Local Dorohoi