Pe Didina Bumbac am cunoscut-o pentru prima dată în ziua de 30 iunie 2010, în împrejurări nu tocmai fericite. Se întîmpla chiar a doua zi după ce apele dezlănţuite au lovit o parte din municipiul Dorohoi, brusc, fără ca cineva să se aştepte la nenorocirea care a urmat. Una dintre „victimele” inundaţiilor care s-au abătut asupra urbei a fost şi Didina Bumbac, o femeie de 73 de ani care doar într-o clipă a rămas fără agoniseala de o viaţă.


„O bătrînă de 73 de ani se plimba plîngînd pe lîngă puţinele lucruri care au mai putut fi salvate. Şi la acea oră, pompierii încă se chinuiau să îi scoată apa din casă. Pe jos era un televizor, pe care bătrîna spune că l-a cumpărat în urmă cu trei ani de zile din pensia sa de 400 de lei. Acum nu mai are nimic, plînge şi ridică din umeri privind cu jale la casa ei. E singură pe lume şi ajutor nu mai aşteaptă de nicăieri. „Este jale, jale, jale, nu mai pot, chiar nu mai pot. De aseară tot încerc să scot apa, dar ce să mai scot din casă, că nu mai am ce să scot, tot afară aduc…(plînge)…şi am făcut anul trecut gardul la casă şi am făcut cerdacul. Aş mai lua din lucrurile din stradă, dar unde să le duc…? Şi iar vine ploaie, mi-a luat casa, eu sunt singură, nu am pe nimeni, pe nimeni, am 73 de ani şi nici mîncare nu mai am, tot frigiderul era plin cu carne cu de toate, dar tot a ieşit, nu mai am nimic, maşina de spălat mi-a luat-o apa, televizorul avea trei ani şi nu-l mai am, totul e pe apă, ce o să facem noi, nu ştiu, nu mai pot nici munci”,  povestea plîngînd Didina Bumbac, pensionară din Dorohoi, pe data de 30 iunie 2010”, este o parte din articolul prezentat de Botoşăneanul.ro.

„Am plecat doar cu hainele de pe mine”
Astăzi, după şase luni de zile de la dezastru, am regăsit-o pe „d-na Didina” în tabăra amenajată la marginea municipiului Dorohoi, într-unul din modulele pe care municipalitatea le-a pus la dispoziţie oamenilor care au rămas fără case. Zîmbeşte şi povesteşte despre încercarea grea la care a supus-o destinul de parcă nu ar fi vorba despre propria persoană. Îşi binecuvîntează continuu un nepot din Botoşani care i-a fost de ajutor de cînd şi-a pierdut agoniseala şi datorită căruia a reuşit să facă din locuinţa temporară din tabăra de sinistraţi un loc care poate fi numit „acasă”. Încadrîndu-se perfect în vechiul proverb din popor „Omul sfinţeşte locul”, Didina Bumbac a reuşit să aducă, metaforic, puţină căldură în modulul în care locuieşte momentan şi unde mai primeşte vizita vreunei prietene sau unde mai găteşte cîte o masă caldă pentru cei care îi trec pragul. Povesteşte zîmbind despre noaptea de coşmar din iunie şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a lăsat-o în viaţă. „Era apa pînă aici (n.r. indică nivelul pieptului), noroc că am ieşit, vă spun că nu am luat nimic, vă spun nimic nu am reuşit să iau, au rămas toate în mîl, ce să iei d-le, dar unde, cînd şi cum cînd apa a intrat buluc pe uşă? S-a deschis uşa şi gata a fost”, îşi aminteşte d-na Didina.


„Mă mir şi eu că nu mi-am pierdut minţile”
Nu a luat nimic din casa în care a locuit zeci de ani. A rămas doar cu hainele care le purta în noaptea în care a venit potopul. Un trening de culoare vişinie. Se miră cum nu şi-a pierdut minţile cînd s-a văzut pe drumuri fără nimic cu care să îşi aline bătrîneţile. „Ca să îţi pierzi tot, tot, să nu ai o haină pe tine, vă daţi seama… nu am luat o buleandră, am ieşit cu ce aveam pe mine şi m-am dus la d-na (n.r. o vecină) şi mi-a dat un capot să mă schimb să vin de vale. Nu aveam cu ce, după aceea mai nepotul… a mai venit o d-nă pe care dacă aş vedea-o nu ştiu cîte mulţumiri i-aş da, mi-a trimis o rochiţă de mătase, mi-a venit perfect şi cu care am umblat toată vara”, mai spune d-na Didina.

„Mi-am luat alt televizor în rate”
Măcar are unde să vadă ştirile sau dacă cei de la nivel central care i-au tot vizitat şi le-au promis ajutor mai spun ceva de sinistraţii din Dorohoi. E mulţumită că a reuşit să îşi ia un alt televizor, pentru care plăteşte rate lunare din pensia mică pe care o are. A ajutat-o tot nepotul de la Botoşani. „Un singur nepot am la Botoşani care m-a ajutat enorm, are grijă de mine şi la ora actuală, vine şi mă ajută, el săracul mi-a cărat ce a fost mai rău şi mi-a adus aici, că dacă mă mut, trebuie să cumpăr. Şi cu pensia mea ce să faci? O să facă el contracte la rate şi o să iau”, spune Didina Bumbac.

„Aici stau cu sora nevăzătoare”
În modulul din tabără a locuit împreună cu sora ei care este nevăzătoare şi care însă a fost luată la Botoşani întrucît nu a mai rezistat frigului. „Aici stau cu sora, ea e nevăzătoare, ea cu un ochi mai vede un pic, dar a luat-o nepotul la Botoşani, murea aici, nu am avut căldură de dimineaţa la şapte pînă la ora opt seara. Eram ţeapănă, nu mai puteam de frig, iar ea bolnavă avea mîinile vinete. Nu putea duce nimic la gură. Avem mîncare în frigider, unde să o încălzeşti, un ceai, unde să îl fac?”, mai spune doamna Didina. Au insistat rudele să o ia şi pe ea la Botoşani, însă nu vrea să fie o povară pentru ei, rămîne cu speranţa că se va muta în noua casă pe care i-o va da Primăria şi de unde va începe din nou de la zero.

„Am primit două perechi de ghetuţe pe acelaşi picior”
Nici ajutoarele aduse de oamenii sufletişti nu au ajutat-o prea mult. Mare parte dintre ele erau pentru copii, sau s-au amestecat între ele astfel încît nu au mai putut fi folosite. „Aici au venit ajutoare, dar… Am avut nişte pantaloni, blugi pentru copii şi pentru bărbaţi şi cămăşi pentru bărbaţi şi multe altele, dar pentru copii. Dacă au venit nemţii şi au adus pachete şi cînd intru aici şi desfac cutia, jumătate era pentru nou născuţi, am dat la oamenii de aici. Apoi am mai primit astă vară două perechi de ghetuţe foarte drăguţe, elegante pe acelaşi picior (rîde), am întrebat pe aici, d-le nu aveţi două ghete, ori să vă dau ori să îmi daţi, nu… le-am dat la gunoi. Au pus şi ei cum s-a nimerit”, povesteşte Didina Bumbac. Cu toate că a fost lovită crunt de soartă şi a rămas doar cu un singur rînd de haine, d-na Didina are puterea să zîmbească. Este optimistă şi susţine că mai are încă forţa necesară de a o lua de la capăt. „Şi dacă nu ai putere, ce te faci? (rîde) Trebuie să lupţi că nu ai cum să trăieşti, ca atît a rămas din mine. Cît o să mai trăiesc? Totul rămîne pe pămînt, eu nu iau cu mine nimic”, încheie zîmbind amar Didina Bumbac, femeia de 73 de ani care poate da un exemplu de viaţă multora dintre noi.


Gabriela ERDIC