Însă nimeni nu bănuia că ce era mai rău încă nu se întâmplase…

În condiţiile înaintării rapide a Armatei Roşii spre România, factorii decizionali au luat o serie de măsuri pentru contracararea ofensivei şi limitarea pierderilor iminente, scrie Marcel Varga în revista Forum cultural. Astfel, la 10 martie 1944 a fost declanşată parţial Operaţiunea 1111, iar la 29 martie 1944, generalul Gheorghe Manoliu, responsabil de Operaţiune în nordul Moldovei, raporta Marelui Stat Major că evacuările din garnizoanele Fălticeni, Suceava, Rădăuţi, Dorohoi şi Botoşani erau "terminate complet".

Potrivit celor consemnate de Marcel Varga, evacuarea ultimelor autorităţi româneşti a coincis cu forţarea Prutului de către trupele sovietice (26 martie 1944) în punctele Ripiceni şi Movila Ruptă şi pătrunderea lor în judeţul Botoşani.

Rușii trec Prutul

La 2 aprilie, ministrul de Externe al U.R.S.S. a dat o declaraţie referitoare la intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în care a precizat obiectivele militare ale Armatei Roşii.

"Armata Roşie, în urma victorioasei sale ofensive, a ajuns la râul Prut, care formează frontiera de stat între Uniunea Sovietică şi România. Acesta e primul pas spre restabilirea completă a frontierei de stat sovietice, stabilită cu România prin tratatul din 1940, pe care România l-a violat în mod perfid, prin atacul ei neprovocat din 1941, în alianţă cu Germania hitleristă. În momentul de faţă, Armata Roşie continuă operaţia de curăţire a teritoriului sovietic de trupele duşmane ce se mai află pe el şi se apropie timpul când întreaga frontieră a Uniunii Sovietice va fi complet restabilită. Guvernul sovietic aduce la cunoştinţă că Armata Roşie, urmărind armatele germano-române, a trecut Prutul şi a intrat pe teritoriul românesc. Comandantul suprem al Armatei Roşii a dat ordin unităţilor sovietice care înaintează să urmărească pe inamic până ce va fi înfrânt sau capitulează. În acelaşi timp, guvernul sovietic declară că el nu urmăreşte să dobândească nici o parte din teritoriul românesc şi nici să schimbe orânduirea socială din România. Înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul românesc e cauzată numai de necesităţi militare şi de continuarea rezistenţei trupelor inamice".

Marcel Varga revine și lămurește caracterul ”propagandistic și pragmatic” al documentului, aflat în ”antiteză cu evenimentele propriu-zise”.

Și asta pentru că, precizează istoricul, ”încă de la început remarcăm că frontiera dintre cele două state este râul Prut şi că unul dintre obiectivele militare constă în "restabilirea completă" a graniţei fixate în 1940; din păcate, în 1944 rapturile teritoriale asupra României nu au încetat, dovadă fiind un proces-verbal încheiat la 8 iunie 1945 de către prefectul judeţului Dorohoi, Alexandru Faliboga, din care reiese că la 22 iunie 1944 grănicerii sovietici au depăşit linia de frontieră din 1940 cu circa 2 km în zona localităţii Oroftiana de Sus şi au anexat satul Prisaca (circa 338 ha). Pe de altă parte, preluarea controlului prin intermediul comandamentelor militare de ocupaţie a facilitat sovieticilor impunerea propriilor reguli politice şi sociale în defavoarea celor româneşti”.

Intrarea trupelor sovietice în oraşul Botoşani a fost prezentată în ziarului „Clopotul”, devenit publicație de propagandă comunistă. De aici aflăm că, la venirea rușilor ”eliberatori”, Botoşaniul rămăsese „al nimănui”.

7 aprilie 1944, ora 9.00

La ora 9, în ziua de 7 aprilie 1944, trupele sovietice comandate de colonelul Sajin au intrat în Botoşani „pe muzica automatelor”, scrie același Marcel Varga.

La începutul lui octombrie 1944, ziariștii de la Clopotul scriau extaziați cum, ziua de 7 aprilie a adus populaţiei din nordul Moldovei şi sudul Bucovinei întâlnirea „cu o nouă lume, cu o nouă mentalitate, cu un nou popor despre care a auzit atâta minciună, dar pe care nu l-a cunoscut cu adevărat decât acum; în loc de ură şi răzbunare, bunăvoinţă şi înţelegere; în loc de emfază şi trufie, simplitate şi corectitudine, în loc de porniri sângeroase şi cotropitoare, iubire de ţară şi de libertate, în loc de paradă deşartă, muncă şi conştiinciozitate”.

Pe 7 aprilie 1944, Armata Sovietică „eliberatoare” intra în Botoşani, „eliberând” oraşul, consemna și istoricul Ionel Bejenaru. Ziua era una a victoriei supreme pentru sovietici. Botoșanii erau prima localitate mare din România ”eliberată” de Armata Roșie, moment marcat la Moscova cu 15 salve de tun.

Bombardamentul din 8 aprilie 1944

Germanii nu se lasă mai prejos și răspund a doua zi, pe 8 aprilie 1944, transformând orașul în ruină.

”Este uimitoare precizia cu care escadrila germană, plecată de la Târgu Frumos, a nimicit aceste importante obiective botoşănene. Într-o convorbire avută cu cel care a fost primul primar al Botoşanilor, Carol Artberger – alias Emil Ardeleanu, primar instalat în 1944, reprezentând PCR, german de naţionalitate, convorbire derulată mai târziu, după 1990, cu puţin timp înaintea morţii sale, acesta nu ascundea ipoteza ca nemţii să fi avut chiar un „ghid” botoşănean. Plauzibil, nu?”, se întreba Ionel Bejenaru.

Așa a început, la Botoșani, ocupația sovietică.

În fruntea Prefecturii Botoşani a fost instalat Dimitrie Russu, fostul secretar general al acestei instituţii în perioada 1930-1938. Trebuie precizat, se asemenea, că din punct de vedere demografic, în primăvara anului 1944, după refugiu, evreii reprezentau la Botoșani circa 70% din populaţia oraşului în timp ce românii erau puţin peste 23%.

Imediat după numire, prefectul Dimitrie Russu a fost nevoit să ia măsuri urgente „în vederea normalizării vieţii economice, administrative şi culturale a judeţului”.

Indiscutabil, scrie Marcel Varga, ocupaţia sovietică a judeţului Botoşani a afectat populaţia civilă deoarece aceasta s-a confruntat zi de zi cu lipsa alimentelor şi a articolelor de strictă necesitate, cu preţurile speculative şi cu obligaţia de a face faţă nevoilor Armatei Roşii.

”De exemplu, dintr-o notă a Prefecturii din 22 octombrie 1944 aflăm că populaţia din Botoşani nu avea nici măcar încălţăminte; documentul arată că timp de doi ani tăbăcăriile au fost rechiziţionate pentru nevoile armatelor române şi germane, iar de la începutul lunii aprilie ele au trecut sub controlul Armatei Roşii „pentru care au lucrat tot timpul” şi că orăşenii sunt încălţaţi „cu opinci din piele crudă” iar copiii umblă desculţi, precizează Marcel Varga.

Inevitabilul s-a produs: la 17 august 1944 prefectul Dimitrie Russu a fost demis de către Comandamentul sovietic şi înlocuit cu Gheorghe Boldescu. La Botoşani era nevoie de un om credincios sovieticilor şi comunismului, avizat chiar de liderii Pauker şi Luca.

Ca o dovadă că Russu nu a fost decât o soluţie de moment, luată pentru a linişti atât populaţia cât şi pe aliaţi, la un an de la numirea sa în funcţie fostul prefect era considerat o „rămăşiţă fascistă” pentru că „şi-a călcat angajamentele luate faţă de Armata Roşie şi populaţie”, precizează în sursa citată Marcel Varga.

Revista Forum cultural a prezentat, de altfel, un document inedit aflat în colecţia Manuscrise a Serviciului Judeţean Botoşani al Arhivelor Naţionale, redactat de primul prefect al judeţului din timpul ocupaţiei sovietice, Dimitrie Russu. Este vorba despre raportul său de activitate din perioada în care a deţinut această funcţie (7 aprilie-17 august 1944) înaintat ministrului de Interne la câteva zile după ce a fost demis şi înlocuit cu un „favorit” al sovieticilor.

Redăm mai jos câteva fragmente din raportul fostului prefect Dumitru Russu, datat 1944, septembrie 1, Botoşani.

”Domnule Ministru,

Subsemnatul, Dimitrie Russu, pensionar, fost Secretar G[enera]l al judeţului Botoşani, are onoare de a vă expune activitatea sa ca Prefect al judeţului de la 7 aprilie până la 17 august inclusiv 1944, adică 4 luni şi 10 zile din ocupaţia sovietică, pentru a-şi descărca conştiinţa faţă de autoritatea ministerului, rugându-vă să binevoiţi a lua cunoştinţă şi a aprecia.

(…)

”La orele 8 seara ale zilei de 8 aprilie am fost chemat la Comandament, care era acum în casele Bâznoşanu din str. Armeană, însoţit de d-na. dr. Lerner, care ştia ruseşte. M-am prezentat de data aceasta altui general despre care se spunea că ar fi Mareşalul Jukov. După ce ne-a evidenţiat scopul venirii Armatei Roşii pe aceste meleaguri, dându-mi oarecari instrucţiuni de detaliu pentru a doua zi, la ora 9 seara am plecat.

Era o seară splendidă. Am ajuns bine acasă fiind însoţit de o santinelă. Pe la ora 9.30 numai bine mă liniştisem în casă, se aud zgomote ale aeroplanelor germane şi în scurt timp începe un bombardament groaznic, care a ţinut până la 4 dimineaţa.

Lumea îngrozită s-a adăpostit prin şanţuri, pivniţe, mahalale, s-au retras în cimitire şi pe câmp. Au fost pierderi omeneşti, cari nu s-au putut evalua. A doua zi, ici acolo apărea câte o umbră de om. Oraşul era în ruină: str. Alexandru cel Bun pe care locuiesc era bătută de aviaţie aproape metru cu metru; apoi str. Armeană, N. Iorga etc. multe case particulare distruse, apoi instituţiile publice ca Liceul, Teatrul, Şcoala  Marchian, Spitalul Mavromati (Sf. Spiridon) şi Gara cu împrejurimile ei. Cele două dintâi, adică Liceul şi Teatrul au putut fi reparate într-o măsură oarecare, restul a rămas în ruină. În această situaţie eu mă găseam singur; nu găseam pe nimeni cu care să stau de vorbă, să mă sfătuiesc. După vreo două, trei zile apăreau ici, colo, câte un biet român, mulţimea fiind de partea evreilor”.

”Pe la 25 aprilie mă pomenesc în cabinetul meu cu duumviri-i Ana Pauker şi V. Luca, într-o ţinută care a lăsat de dorit şi-n mica conversaţie ce am avut-o cu ei le-am răspuns că eu politică n-am făcut niciodată dându-le a înţelege că nu şi-au găsit omul pentru utilizarea gândurilor lor”.

”La 14 iulie 1944 am luat jurământul Primarului de Botoşani, imberbului Carol Artberger (mamă unguroaică şi tată neamţ-caretaş) creştin şi ai consilierilor săi, recomandându-le între altele ca cu toţii să se apropie sufleteşte în aşa fel încât să formeze un suflet mai mare, mai puternic pentru înfruntarea greutăţilor ce stau în cale în administrarea oraşului”.

”Fiindcă Comandamentul nu era mulţumit de felul cum Primarul Artberger executa ordinele lui, mi-a impus schimbarea lui şi înlocuirea cu profesorul Mina Russu, Pretorul Plăşii Botoşani, aşa că în ziua de 30 iulie i-am luat jurământul acestuia, rugându-l ca cu răbdare să intre în toate detaliile serviciilor, să elimine tot ce-i stă împotrivă, să se înconjoare de oameni demni, capabili, devotaţi, cu ajutorul cărora să izbutească să înlăture toate. (…)

Însă acest om integru, Mina Russu, n-a putut sta decât o lună ca primar, căci comuniştii au lucrat din răsputeri ca să readucă situaţia din vremea favoritului lor Artberger, dând loc unui evreu refugiat din Rădăuţi, S Jägendorf, despre care se spunea că ar fi inginer, să ia conducerea comunei. Instalarea i s-a făcut la 27 august cu multe elogii din partea Prefectului Boldescu”.

”În ziua de 17 august 1944, ora 5.30 către seară, am fost chemat la Comandament, unde Maiorul Novicov, comandantul, având în faţă pe G. Boldescu, proprietar din Şoldăneşti pe care Ana Pauker şi cu V. Luca îl vizitase în aprilie şi colaboratorul foaiei de propagandă sovietică „Graiul liber”, mă anunţă că sunt demis din demnitatea de Prefect şi înlocuit cu vis-à- vis-ul său”.

”Am mândria de a spune că întreaga administraţie a judeţului, după cum se vede din procesul-verbal de predare şi primire este opera mea şi numai a mea, care muncind din zori şi până în noapte cu colaboratori devotaţi, am reuşit de la 7 aprilie 1944, data venirii Armatei Roşii pe teritoriul judeţului şi până la 17 august 1944, inclusiv, din nimic, căci nu era urmă de administraţie, să creez ceea ce se vede, adică un organism viu în cadru de lege şi să activeze pe bază de lege spre cinstea judeţului”.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: