Elena Chescu a trimis o poveste de naștere la spitalul din Botoșani, unde au venit pe lume cele două fetițe gemene ale ei. Ea a născut în plină pandemie, ceea ce a făcut ca pe una dintre fetițe să nu o vadă decât foarte puțin în primele săptămâni de viață.
Redăm povestea de naștere, așa cum a fost scrisă de cititoarea blogului Totul Despre Mame:
”Citesc de mult timp articolele publicate, la multe dintre ele plâng, pentru că știu cât de frustrant poate fi. Povestea mea are totuși un final fericit.
După nunta noastră mult așteptată de Sfânta Maria, inima mea a fost plină de dorința de a fi mămică în cel mai scurt timp. Doamne Doamne nu a stat mult pe gânduri și, pe 20 octombrie, după multe dimineți mai mult cu lacrimi în ochi, decât cu zâmbet, am zărit și cea de-a 2-a liniuță, destul de neclară, însă am fost atât de sigură înainte să apară încât îi spuneam soțului că sigur sunt însărcinată.
Să elimin orice dubiu, am făcut testul de sânge, care mi-a dat rezultatul mult așteptat. În noiembrie, pe 21, într-o zi târzie de toamnă, am avut primul control, la o doctoriță despre care mă interesasem foarte mult în prealabil, având și cabinet privat, dar lucrând și în spital.
Nu mică mi-a fost mirarea când, pe fundal, nu a apărut un mic bebeluș, ci doi. Am fost mută de uimire, iar răspunsul pe care l-am oferit doctoriței la felicitările ei a fost: Verificați mai bine, poate a rămas de la doamna de dinainte…
Au urmat analize, controale dese, totul mergea perfect. La 22 de săptămâni am făcut morfologia la Iași, unde o renumită doamnă doctor mi-a spus că trebuie să renunț la fetița cea mică, pentru că nu are șanse. Nimic altceva, simplu pentru ea. Au urmat câteva zile de plâns, după care am mers din nou la doctorița mea și i-am spus că nu renunț, orice ar fi.
După ecografie, doctorița mi-a spus că e totul în ordine, iar fetița, care în urmă cu 5 zile avea cordonul atât de strâns în jurul gâtului încât nu avea nici o șansă la viata, acum era liberă.
A venit pandemia, controalele mele au fost mai rare, iar la 28 de săptămâni am
fost internată în spital, pentru prima dată în viața mea de 26 de ani. Altfel, nu puteam intra în contact cu doctorița mea. Am revenit la 32 de săptămâni pentru doza de dexa care se face în cazul riscului de naștere prematură. Totul bine, fetele mele se dezvoltau amândouă normal.
La 35 de săptămâni, a urmat un control la cabinetul privat al doctoriței, care a programat și data nașterii, 15 iunie. Totul bine cu fetele, cea mica avea în jur de 2.000 de gr și cea mare 2.200. Pe 12 iunie m-am prezentat cu băgăjelul pentru internare, fiind într-un fel revoltată că stau un weekend în spital până să nasc.
După ecografie, doctorița mi-a spus: Naștem astăzi, nu are rost să mai aștepți! Și am născut. 2.920 gr și 1780 gr. Nu mi s-a explicat nimic, doar că a avut restricție de creștere. Când a apărut, de ce…nimic. A urmat o noapte la ATI, iar dimineața am reușit să îmi văd în poze puișorul cel mic, care urma să stea la ATI nou născuți până lua în greutate.
Ajunsă în salon, mi-au adus puișorul cel mare, m-au întrebat dacă e primul copil, m-au felicitat și mi-au spus că trebuie schimbat și îmbrăcat. Era dimineață, iar până seara nu a mai intrat nimeni, doar infirmiera care aducea laptele praf. A doua zi, pentru că începusem să am lactație, am fost tăiate total de la suplimentul de lapte. Fetița plângea non stop, iar eu cu ea, ca în cele din urmă să nu mai curgă sânii deloc.
Spre seară a venit o asistentă foarte nervoasă care trebuia să îmi facă tratamentul. Nu puteam să las fetița din brațe că plângea, iar ea mi-a aruncat un: „Ai știut să te crăcanezi să faci copii, fă-o sa tacă!” La fetița cea mică, nici gând de vizită.
Luni, terminată deja după 3 zile de coșmar, am vorbit cu doctorița mea, care mi-a recomandat să mă externez cu fetita cea mare. Am chemat doctorița pediatru, care mi-a zis că mă duce la cea mică. Nu am putut nici măcar să o iau de mânuță, puiul meu mult iubit și așteptat era în incubator, nici nu știa că mami e acolo. Nu am avut voie nimic din cauza pandemiei.
Și, astfel, am plecat doar cu cea mică din spital. Au urmat 2 săptămâni în care mă trezeam noaptea și îmi ceream fetita cea mică de la soț, zile în care plângeam din senin și mă uscam de dor. Dar ea a fost o luptătoare și după 2 saptămâni a venit acasă.
Acum, după 3 luni, cred și sper că am recuperat tot. Cea mare nu rezistă fără ea, cât au stat separate în spital ea a plâns groaznic, după linistindu-se. Ca o concluzie, faceți mereu ce simțiți, eu am acum 2 puișori acasă, dacă era să ascult marele doctor de la morfologie, nu se știe ce aș mai fi ținut astăzi în brațe”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: