Are 24 ani şi, deşi la începutul clasei a şasea îşi îndrepta paşii spre Liceul Sportiv pentru a se înrola în echipa de fotbal, el este acum alergător de curse lungi: crosuri, semimaratoane şi maratoane. Şi aici apare un deşi în ecuaţia sa: deşi viteza este un atu al său şi i s-ar fi potrivit poate la fel de bine întrecerile de pe pista de atletism, a mers pe cărărea bătătorită a fondului şi semifondului.
"Pe tata îl port în gând tot timpul. De fiecare dată înainte de concurs mă sună, mă întreabă dacă sunt pregătit, mă întreabă cum mă simt şi la final îmi spune să alerg şi pentru el", povesteşte Alexandru, pentru ProSport. De la primul concurs în care iau startul printre alţi prichindei, copiii poartă speranţele, emoţiile şi pasiunile celor din jur. Mai întâi ale familiilor. Se adaugă cele ale prietenilor, iar cu cât nivelul de performanţă creşte, cu atât numărul celor care îşi agaţă cu cârlige invinzibile gândurile de sportivul intrat în arenă creşte. Apar fanii. Zeci, sute, mii, zeci de mii, sute de mii, milioane. Un fotbalist precum Messi sau Ronaldo ţine cu sufletul la gură o planetă întreagă, jucătorii de tenis sunt din ce în ce mai răsfăţaţi de fani, iar sportivii de la Jocurile Olimpice stabilesc unele dintre cele mai importante recorduri în ceea ce priveşte audienţele. Fiecare fan îi cere în felul său eroului favorit să lupte şi pentru el, să câştige pentru el. Fie că o spune de acasă, ferit de ochii lumii, parcă doar pentru sine. Fie că merge pe stadion şi îşi strigă îndemnul sau îl poartă cu mândrie pe un banner ori pe un carton colorat cu tuşe de emoţie mai apăsate decât urmele de culoare. Fie că o face cu ajutorul uneia dintre multele platforme online, cerinţa este aceeaşi - "fă-o şi pentru mine". În cazul lui Alex Corneschi, este un alt fel de "aleargă şi pentru mine", mult mai puternic, transformat în izvor de forţă în cele mai dure momente ale curselor unui sportiv care continuă să zâmbească cu multă căldură vieţii care i-a scos în faţă ziduri, obstacole şi spini. Sau provocări. "Mereu am fost o fire optimistă, chiar şi în cele mai dificile situaţii am crezut că va fi bine şi până la urmă, binele vine. Mai greu poate, dar vine".
Alexandru visează să îşi treacă în palmares o cursă de maraton la o ediţie a Jocurilor Olimpice, iar fiecare cros, semi-maraton sau maraton începe cu un îndemn venit de la tatăl său, cel care l-a împins pe culoarul sportului şi al performanţei. Ioan Pavel Corneschi este de opt ani prizonierul unui scaun cu rotile, însă rămâne cel care păstrează moralul sus în familia sa. Cum este să îţi începi bătălia cu zecile de kilometri cu un astfel de îndemn? “Este o forţă în plus!”, este prompt sportivul din Botoşani, legitimat în prezent la Ştiinţa Bacău. Şi nu doar la start, accentuează el. “Uite, am avut un moment extrem de dificil într-o cursă la Craiova, la Campionatul Naţional de semimaraton. Simţeam că nu mai pot, aproape să renunţ. M-am gândit la tata, să alerg acei 5 km pentru el. A fost o doză de forţă în plus şi am ajuns la finiş”, povesteşte Alexandru.
Ideea că o dată cu acest îndemn, pe umerii săi ar apăsa o presiune în plus, o înlătură extrem de prompt. “Niciodată nu am fost criticat de el, chiar atunci când eu nu am fost mulţumit de ce am reuşit. Tata îmi spune mereu, optimist – data viitoare o să fie mai bine. Niciodată nu m-a întrebat de ce nu am mers mai tare, de ce fac aşa şi nu altfel. Este mereu o susţinere pozitivă”, afirmă Alexandru.
"Laptopul meu este deschis mereu, mai ales pe muzică. Şi răspund rapid celor care mă caută. Unii îmi cer sfaturi, unii îmi spun: m-am hotărât să alerg citind povestea ta. Sunt destui care îmi spun nu că aş fi model, este mult spus, dar sursă de inspiraţie. Şi mai sunt cei în scaun cu rotile sau cu dizabilităţi care mă încurajează, îmi mulţumesc pentru ceea ce fac", Alex Corneschi, maratonist
Dacă îl întrebai pe copilul Alexandru Corneschi care este sportul care l-a vrăjit şi care l-ar fi tentat spre performanţă, ar fi numit sportul rege - fotbalul.
"Atletismul nu a fost prima mea dragoste. Eu îndrăgeam cam orice sport care implica efort, transpiraţie, dar în copilărie, în cartierul unde am crescut, fotbalul era pe primul plan. Mi-a plăcut de mic fotbalul, jucam mult, mereu cu băieţii de la scările alăturate, dar tatăl meu a sesizat că indiferent ce făceam, ajungeam acasă cu tricoul ud, transpirat tot, obosit, aşa că s-a gândit să îmi consum energia într-un mod mai organizat. Şi a zis să încercăm la Liceul Sportiv. Eram hotărât să merg acolo pentru fotbal", admite botoşăneanul. Şi povestirea continuă.
