La cei aproape 22 de ani, Ștefania Iacob nu cântă cu disperare, nici nu cade în obsesii ale vârstelor. Dar are un fel grav de a fi, dincolo de tot ce înseamnă muzică, divertisment, spectacol. Pentru ca în clipa următoare să surprindă prin inocență și o atitudine jucăușă care fascinează și bucură.

Absolventă a Liceului de Artă ”Ștefan Luchian”, a studiat apoi Engleză-Germană la Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava.

De când se știe și de când o știm, Ștefania Iacob cântă. Frumoasă, cu o feminitate a vârstei care îi conferă forță și echilibru în muzică, fata cu chitara a crescut și, de la un an la altul, devine tot mai stăpână pe ea.

Cântă și se manifestă liber. O libertate dincolo de care nu totul este ușor. Dar tocmai aici se ascunde frumusețea călătoriei. Căci, vorba poetului, ”țărmul n-are niciun haz/ Sedentar nu eşti viteaz/ Numai drumul e interesant” (”Drumul” – versuri Adrian Păunescu, muzica C. Dragomir).

Despre zborul cu alte aripi, despre cum e să atingi un vis și, mai ales, ce înseamnă să renunți la el pentru a nu pierde ceea ce aveai mai de preț. Despre destin, recunoștință și planuri de viitor am vorbit cu Ștefania Iacob.

”Când am simțit că rutina se instalase, am făcut pasul spre o carieră în aviație”

-Ştefania Iacob a purtat dintotdeauna aripi, a experimentat beţia muzicii și a cuvintelor, a trăit în înaltul iubirii de oameni. Până într-o zi. Când fata cu chitara a vrut să zboare... la propriu cu alte aripi. De unde a plecat acest dor de cer?

-Nu mi-am dorit dintotdeauna să fiu stewardesă, dar am simțit mereu că am aripi. Mă intriga și mă fascina domeniul, îmi doream să aflu mai multe despre aviație și despre atribuțiunile echipajului de bord înaintea și în timpul unui zbor, îmi doream să aflu cum este să porți o uniformă și să lucrezi în echipă.

De asemenea, a contat și admirația cu care priveam stewardesele, curajul și încrederea pe care o transmit. Când am simțit că rutina se instalase, în mod cert, peste viața mea de aici, am făcut pasul spre o carieră în aviație. Am mers la interviu la București, iar abia după două luni am aflat că am obținut un loc la trainingul companiei, în Germania, la Hahn.

-Concret, ce însemna acest lucru?

-Urma să învăț, cuvânt cu cuvânt, un manual de 2.000 de pagini, să trec 6 examene eliminatorii de câte 20, 30, 100 sau 110 întrebări, să stau în clasa de curs 10 ore pe zi, de luni până vineri, să învăț să salvez pasageri dintr-un avion plin cu fum, să sting un foc și să comunic, în formule impuse, cu un comandant de aeronavă.

Provocarea a fost extrem de mare și cred că acest lucru m-a făcut să merg înainte. Intensitatea trainingului mă motiva. Îmi doream să îmi demonstrez că pot face față, că pot fi și eu acolo, că merit să port uniforma în care mă visam încă de când ajunsesem în Germania.

Aflasem că am baza in Leeds, Anglia. Am terminat trainingul, am obținut licența pentru a opera, în calitate de Cabin Crew, Boeing 737-800 și un contract pe doi ani.

După o escală de 14 ore în Dublin, am ajuns la bază, în Leeds, unde încă din prima zi de zbor mi-am dat seama că visul, odată îndeplinit, își pierde orice farmec.

”Mi-am dorit să zbor cu aripile altcuiva, ignorând faptul că propriile mele aripi există”

-Ajusesei, totuşi, sus. La propriu, zburai. Cum se poate risipi un astfel de vis?

-Mi se părea fascinantă aviația atunci când era atât de greu de atins pentru mine. Atunci când îmi era atât de greu să mă desprind de familie ca să plec departe, atunci când am știut că, pentru minimum 6 săptămâni, nu voi mai avea niciun contact cu chitara și cu muzica, atunci când lucram sub presiunea examenelor eliminatorii, când nu știam exact ce se va întâmpla cu viața mea, unde voi ajunge și dacă fac bine sau nu punând pauză carierei mele în muzica folk.

-Ce nu a mers, în cele din urmă?

-Viața de Cabin Crew a fost percepută de mine ca fiind cu totul altceva decât ni se prezentase la training. Practic, profesam doar în domeniul vânzărilor, însă zburând și pentru un salariu mult mai mic decât dacă aș fi făcut-o pe pământ. Nu mi-au trebuit multe zboruri ca să îmi dau seama ca nu rezonez cu această meserie. Cred că vreo 6. Totuși, mi-am mai oferit timp, gândindu-mă că nu e bine să iau decizii pripite, că am muncit foarte mult ca să ajung acolo, că, poate, orice început e greu și nu e întotdeauna frumos.

Fiind un om obișnuit să se dedice 100% în orice face, după 20 de zboruri am predat uniforma, gândindu-mă că, dacă eu simt că nu rezonez cu job-ul, nu voi transmite niciodată pasagerilor un zâmbet sincer, o stare bună și că, poate, ocup un loc pe care ar putea să-l ocupe cineva care chiar își dorește.

Gândul meu de final a fost unul simplu: mi-am dorit să zbor cu aripile altcuiva, ignorând faptul că propriile mele aripi există.

”Cred foarte mult în destin, faptul că pot cânta nu este la întâmplare”

-”Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înăuntru”, spunea atât de frumos Nichita Stănescu. Întoarsă la propriile aripi, unde este astăzi înaltul Ştefaniei Iacob?

-Înaltul meu este în orice mă face să mă simt vie. În oameni, în cântec, în cărți, în clipe. În orice mă ridică spre a lua ceva de la viață, spre a simți tot ce e omenesc și spre a învăța câte ceva din tot ce simt și trăiesc. Acesta este “motorul” care mă ajută să merg înainte și să cresc.

-Ai pierdut ceva în acest timp? Sau totul te aştepta acasă cuminte (în special chitara, fireşte!), ştiind că zborul cu alte aripi nu va dura prea mult?

-Chitara mă cunoaște prea bine, am ținut-o lipită de mine atâta timp, mi-a auzit atâtea emoții, atâtea gânduri. Știe că tinerețea este o perioadă zbuciumată a vieții, poate cu atât mai mult pentru mine, care sunt un om complex, însetat de cunoaștere, curios. I-am povestit despre faptul că orice experienţă pe care o am contribuie la arta noastră. Fără să trăiesc, să simt, să aflu, m-aș plafona în ceea ce priveşte atât compoziția cât și puterea transmiterii unui mesaj.

Cred foarte mult în destin, iar faptul că pot cânta nu este la întâmplare. Este clar că Dumnezeu are acest plan pentru mine, de aceea consider că orice aș face, din curiozitate sau nevoie, fac pe lângă destinul meu de artist.

”De multe ori am șocat prin apariții, stil vestimentar, postări pe rețelele de socializare”

-Ştefania Iacob este acel ALTFEL al muzicii folk. Un ALTFEL care fascinează, inspiră, emoţionează. Dar la fel de mult iese din tiparul cu care suntem obişnuiţi. Cât de important este pentru tine să rămâi înlăuntrul acestui fel de a fi, să îţi manifeşti personalitatea nu în funcţie de aşteptări, ci de ceea ce eşti cu adevărat?

-Tiparul meu este lipsa unui tipar. Dacă te uiți la o mulțime, vezi o mulțime. Foarte greu vezi câte un individ în parte. De aceea mi-a plăcut să fiu eu altfel. Tocmai pentru a nu mă confunda cu mulțimea. De multe ori am șocat prin apariții, stil vestimentar, postări pe rețelele de socializare, stil. Este foarte important pentru mine să rămân sinceră față de mine și față de oamenii din jurul meu.

Nu pot să mă prefac că sunt altceva decât sunt doar pentru a fi asociată cu termenul de “folk”. Sau cu orice alt termen. Nu pot să spun că îmi place ceva ce nu îmi place sau invers, doar pentru a fi considerată parte din acea linie cerută de societate. Alegerea mea este să rămân sinceră și liberă. Iar asta mă scoate din mulțime, din tipar. Îmi place să fac ce simt și să las viața să mă inspire, uneori arătându-mi că greșesc, alteori arătându-mi că sunt pe drumul cel bun.

-În urmă cu mulţi ani mărturiseai că ai început să cânţi folk după ai ascultat-o prima dată pe Tatiana Stepa. În timp, vocea ta aproape că se confunda cu cea a regretatei Tatiana Stepa şi cu mesajul deopotrivă transmis de melodiile ei. Apoi, Ştefania Iacob a apărut aproape la fel de constant alături de un alt nume: Sorin Poclitaru. Ce alţi artişti şi-au pus la fel de mult amprenta asupra muzicii tale?

-Colaborarea cu Sorin Poclitaru a însemnat maturizarea mea în domeniul muzicii folk. Am căpătat propria personalitate în nenumăratele evenimente la care am fost amândoi pe scenă. Am “crescut” din toate punctele de vedere lângă el. M-am inspirat și m-am apropiat mult de Vasile Mardare și de Emeric Imre în ceea ce am compus și interpretat, pe lângă admirația pe care am păstrat-o pentru Tatiana Stepa.

”Singurul lucru cert în viața mea este muzica”

-Ce alt gen muzical crezi că ţi s-ar potrivi? Dacă ai fi supusă unei provocări cu ce muzică - în afară de folk, aşadar - ai urca pe scenă?

-Fiind înrădăcinată și o adevărată iubitoare de tradiție și țară, aș cânta muzică populară. Întotdeauna mi-a plăcut folclorul și m-am simțit bine încercând să interpretez melodii cunoscute ale acestui gen.

-Unde va cânta Ştefania Iacob în perioada următoare? Şi, desigur, când va apărea următorul album?

-Deocamdată, singurul lucru cert în viața mea este muzica. Planul este să păstrez tradiția de a lansa un album din 2 în 2 ani, de ziua mea, și în mai, când împlinesc 22 de ani, să lansez al 4-lea album. 6 piese sunt deja puse la punct. Am programate recitaluri în cadrul a două festivaluri mari de folk în lunile ce urmează, “Vamadus folk” Vama Veche și “Turn Folk” Piatra Neamț, precum și turnee proprii.

Îmi doresc să am puterea de a împărtăși cât mai mult din darul meu, poate chiar mai mult decât am făcut-o până acum, și să iau tot ce e mai frumos de la viață.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: