Eminescu era atras de veselia şi înţelepciunea populară a fostului diacon

Evitau localurile de lux şi preferau să umble din crâşmă-n crâşmă. În anul 1874, într-o zi de toamnă, în Iaşiul de sfârşit de secol XIX îşi făcea aparţia poetul Mihai Eminescu. Era un tânăr de 24 de ani, cu păr lung şi negru, aşa cum apare în majoritatea descrierilor preluate de la contemporani. Stătea la Samson Bodnărescu, în curtea bisericii Trei Ierarhi, intrase în cercul Junimiştilor şi, ca orice om cu şcoală, încerca să-şi găsescă un rost în fosta mare capitală a Moldovei. Şi-a găsit iniţial o slujbă de profesor la şcoala normală şi Institutul Academic, iar apoi a devenit revizor în judeţele Iaşi şi Vaslui.  În calitatea de revizor şcolar, a ajuns să cunoască un învăţător pitoresc de la şcoala numărul 2 din Păcurari. Îl chema Ion Creangă şi nu era încă renumitul povestitor. Între cei doi a existat un magnetism imediat. Din câteva cuvinte şi doar puţine întâlniri s-a născut o prietenie trainică. Eminescu era atras de veselia şi înţelepciunea populară a fostului diacon, iar Creangă de inteligenţa şi cultura poetului botoşănean. Dincolo de imaginea idilică oferită de cinematografie sau de scrierile cu caracter idealist din perioada comunistă, prietenia lui Creangă şi Eminescu nu s-a consumat doar la pupitrul de scris, la întâlnirile Junimii sau în lumea ideilor.

Le plăcea să bată crâşmele, să petreacă cu vin mult şi pastramă

Din contră, celor doi prieteni le plăcea să trăiască viaţa la cote maxime. Le plăcea să bată crâşmele, să petreacă cu vin mult şi pastramă şi, culmea, fugeau de localurile ”boiereşti” ale junimiştilor. Se pare că în crâşmă s-a legat prietenia lor şi tot prin bodegile Iaşiului Eminescu i-ar fi descoperit lui Creangă talentul. Eminescu şi Creangă, spun specialiştii, aveau numeroase lucruri în comun. Unul dintre acestea era plăcerea de a bate crâşmele, discuţiile interminabile, vinul şi rusticitatea. Creangă era renumit pentru viaţa sa boemă, iar Eminescu nu era nici el foarte departe, spune George Călinescu. „(Eminescu) se plimba cu fruntea ridicată pe malul Bahluiului, pe la Copou, Socola, înfundându-se şi el prin crâşme şi dughene mărginaşe. Căci şi tânărului îi plăceau dărăpănarea, rusticitatea, odăile împăienjenite, mâncările simple făcute la foc repede, ţărănesc, vinul în ulcele, apa în cofe cu miros de brad, somnul în iarbă şi fân, scăldarea în râuri”, scria Călinescu în ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”. Din punctul de vedere al unor specialişti, este posibil ca Eminescu şi Creangă să se fi întâlnit chiar într-un asemenea loc al pierzaniei, mai ales că au ajuns să se cunoască, unul din postura de învăţător, celălalt de revizor. ”Dar curând se cunoscură bine şi modul cel mai probabil este că în vacanţă se-ntâlniră pe Sărărie cu gust de petrecere amândoi, şi Crengă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră chiar în vestita crâşmă şi-şi aduseră aminte că se cunoşteau”, adăuga Călinescu în ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

Se simţea măgulit că este băgat în seamă de un tânăr cu multă şcoală

Cert este că amândoi se simţeau bine împreună. Aşa cum arată specialiştii, Creangă se simţea măgulit că este băgat în seamă de un tânăr cu multă şcoală şi atât de deştept, „la băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filozofia lui politică”, după cum amintea Călinescu. De cealaltă parte, Eminescu se distra de minune cu Ion Creangă. Mai ales că mucalitul humuleştean îşi vărsase tot sacul cu snoave şi poveşti populare, inclusiv cu amintiri, iar Eminescu, după cum arată mărturiile, se amuza copios şi începuse să vadă în Creangă ”numaidecât geniul poporului român şi fostul diacon deveni întruparea sociologiei lui naturiste”, cum preciza acelaşi Călinescu.