Dumitru Ignat s-a născut pe 4 octombrie 1942, în Botoşani. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1990. A absolvit în 1974 Facultatea de Ziaristică din București.În perioada 1968-1971 a activat la cotidianul Clopotul, fiind numit apoi vicepreședinte al Comitetului Județean de Cultură și Artă Botoșani, post pe care îl va păstra până în 1983, când devine director al Teatrului ”Mihai Eminescu”.

În perioada 1990-1997 scrie la Gazeta de Botoșani, unde ocupă funcțiile de publicist-comentator și director, următorii ani, până în 2000, aflându-se la conducerea Teatrului de Păpuși ”Vasilache”. A debutat în 1967, în antologia "Peisaj sucevean", iar editorial în 1978, cu volumul de poezie "Pe această linişte". Patru ani mai târziu apărea cartea de proză fantastică "Phoenix 1 km", ambele la Editura Junimea din Iaşi. În anul 1988 publică "Prag", poezie, la Editura Junimea, iar în anul 1997 apare volumul "Calvarul deținuților anticomuniști botoșăneni. Mărturia supraviețuitorilor", sub egida Inspectoratului pentru cultură al Județului Botoșani. În anul 2005 publică volumele de proză "Un bărbat din Nazaret","Dionis", iar în 2008 volumul "Mulţimi vide". În 2011 a publicat la Editura Dacia XXI, în colecţia "Poeţi contemporani", volumul "Contur", iar un an mai târziu apare ”Aruncare de zaruri” (eseuri; Botoşani: Quadrat, 2012). A publicat apoi, constant, poezie și eseuri, cea mai recentă carte fiind ”Etaj”, apărută în anul 2022.

A mai publicat monografii turistice (în colaborare), a scris scenarii prezentate de Teatrul "Mihai Eminescu" (1968, 1979, 1989), texte originale ("O poveste, două, trei, cu roboți și roboței", premieră în 1998) și adaptări pentru teatrul de păpuși.

A fost membru al Cenaclului literar „Mihai Eminescu” din Botoşani, condus de scriitorul Lucian Valea, şi al Cenaclului literar „Amfitrion” de pe lângă Biblioteca Judeţeană Botoşani.

Un poet care construiește din cuvinte, dar nu își face din ele nici platoșă, nici cazemată. Vulnerabil și deopotrivă sensibil, Dumitru Ignat este locuit de emoția brută, uneori tăioasă, alteori lină ca un zbor, prin care rezistă în spațiul literar fără să dea socoteală și fără să se impună cu forța în vremelnice ierarhii.

"Căci toți în scutece de piatră/ țintuiți, și toți de întrebare ținem,/ cum dependent de aer și orizont/ se-ncheagă zborul păsării, nălucă".

Dumitru Ignat și-a asumat destinul călătorului perpetuu. "Și se pare că pentru el nici nu există vreo stație de coborâre", spune Victor Teișanu în ”Între ofensiva gândirii și trăirea sceptică” (vol. ”Cărți și autori”, Editura PIM, 2017), numindu-l pe Dumitru Ignat vizionarul sceptic, polemist de vocație.

Un provocator de idei cărora tot el, poetul, le fabrică apoi reversul. "Combate sau măcar persiflează idei, multe concepute de semeni ca adevăruri, dar cărora eseistul le devoalează precaritatea. Pentru că însăși realitatea este imperfectă și variabilă, toate teoriile, chiar și cele cu statut de lux, se degradează cu timpul, devenind simple păreri", opinează Victor Teișanu, asigurându-ne că Dumitru Ignat este un "împătimit de spectacolul ideilor și de capacitatea imaginativă a minții". 

Cuvintele poetului nu cunosc îmbălsămarea şi nici păienjenişul păgubos al construcţiilor sentimentale, nici strălucirea incantaţiilor feminin-jucăuşe. Poate şi pentru că, aşa cum observa același Victor Teişanu, în volumul ”Poeţi botoşăneni de azi”, Dumitru Ignat "nu trăieşte în slăbiciune ci doar descrie slăbiciunea, nu plânge ci descrie plânsul".

Poetul îşi cunoaşte menirea, îşi simte forţa şi claritatea sugestiei, nu de puţine ori apelând în poezie la "enunţuri morale, chiar didactice", la o "pedagogie a principiilor" (Victor Teişanu).

Însă şi aşa, străbătute de o dinamică lucidă, proaspătă, poemele lui Dumitru Ignat seamănă mai degrabă cu un soldat care îşi ascute sabia în mijlocul unui câmp în floare.

Hidalgo

Mii de hidalgos bătălie poartă,
Pământu-ntreg e plin de mori de vânt
şi le înfruntă-ntruna, cei câţi sunt,
deşi doar unu-i însemnat de soartă.
Un braţ pierdut, o ordonanţă moartă,
un coif căzut peste baltagul frânt;
dar se aud trompeţii altui cânt,
chemând, din zare, gloria deşartă.
Lucid privesc eterna vălmăşeală,
înţelegând şi dragostea, şi ura,
lung răbdător la van şi la greşeală,
la toate preştiindu-le măsura.
Dar prins de ora care mă înşală,
ridic mănuşa şi îmbrac armura.

Să te mişti


Să te mişti răbdător, liniştit,
pe această sârmă, loc
geometric al punctelor stăpânirii
de sine, al renunţării de sine;
să te mişti
pe această potecă de aur,
egal depărtată de mlaştinile
erorii cu plus şi erorii cu minus;
să crezi firească această uneltire
a mişcării mereu înainte, neîncercată
de relativitate, de îndoială,
de înşelătorul confort al popasului;
să te mişti în acest corset
al echilibrului, să mărşăluieşti,
să te strecori printre monştrii
orgoliului, lucidităţii, printre
nisipurile puterii, recunoştinţei
şi toate acestea numai pentru
îngăduinţa de a numi virtute
această virtute.