Ceva lumină într-un caz foarte complicat după mai bine de un secol

Pe data de 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Şuţu de la Bucureşti, poetul genial Mihai Eminescu se stingea din viaţă, după o lungă suferinţă. Cauzele morţii nu au fost elucidate nici până astăzi, fiind bănuite implicaţii politice, otrăviri şi de ce nu fatalitatea reprezentată de piatra aruncată în capul poetului de un nebun în curtea sanatorului.
După aproape 108 ani de la moartea poetului, mai precis în 1997, apare un studiu medical, precis şi bine documentat privind moartea şi afecţiunile poetului. Rezultatele sunt uluitoare şi dezvăluirile cutremurătoare. Medicul care l-a întocmit, este doctorul docent neuropatolog Ovidiu Vuia, iar lucrarea sa se intitulează sugestiv „Despre boala şi moartea lui Eminescu”.
Lucrarea se bazează pe fişe medicale, rapoarte medicale şi constatări ale medicilor care l-au tratat şi consultat pe Eminescu, atât la Viena, Bucureşti, Iaşi sau Botoşani.
 

Sindrom maniaco-depresiv nu sifilis

 
În primul rând după o întreagă mitologie în literatura şi mass-media românească privind sifilisul de care suferea Mihai Eminescu, se vădeşte astăzi că diagnosticul a fost pus în mod superficial şi cel mai probabil eronat. Poetul era măcinat în realitate de un sindrom maniaco-depresiv. Asta o spune şi medicul psihiatru botoşănean, cu o vastă experienţă şi dedicat studiului bolii lui Eminescu.
”Eminescu, se pare din simptomele prezentate de contemporanii lui, suferea de sindrom maniaco-depresiv. Experimenta episoade de acest gen. Este o tulburare răvăşitoare, mai ales în condiţiile în care nu erau tratamente eficace şi precise în aceea perioadă şi nici literatură de specialitate atât de bine pusă la punct ca astăzi. De altfel eu nu cred în diagnosticul de sifilis. Nu prea avea bază pentru un asemenea diagnostic”, spune medicul psihiatru Nicolae Vlad.
Acelaşi diagnostic este scos la iveală şi de lucrarea medicului Ovidiu Vuia.
”Pe la sfârşitul lui iunie 1883 îi apar tulburările psihice, astfel că e internat în Sanatoriul doctorului Şuţu unde i se pune diagnosticul de manie acută, cum reiese dintr-un buletin medical semnat de respectivul doctor. De altfel, poetul prezintă simptome tipice de manie, boală a psihicului caracterizată printr-o deosebită activare, de ordin afectiv, a tuturor facultăţilor, pe lângă sensibilitate, şi a celei intelectuale şi volitive”, susţine în lucrarea sa Ovidiu Vuia.

Doborât de muncă şi extenuat sentimental

Boala (manie acută) este confirmată şi de medicii din Viena, unde este dus de la Bucureşti la sfârşitul lunii octombrie al anului 1883. Aici este consultat şi tratat de medicul Obsteiner, o somitate în domeniu. Specialistul vienez era de părere că suprasolicitarea intelectuală şi emoţională a poetului a condus către această afecţiune. De altfel şi Ovidiu Vuia este de acord.
”Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la ”Timpul”. Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice. Chinuit de urmările unor puternice conflicte sufleteşti şi încordări nervoase, umbla cu un revolver la el, simţindu-se ameninţat, dorea să-l împuşte pe rege, fapte poate nu lipsite de-o motivaţie raţională, totuşi depăşind limita reacţiilor normale, tot din punct de vedere afectiv”, se arată în lucrarea neuropatologului.
Culmea în perioada marcată de boală, poetul se dovedeşte extrem de prolific. În perioada de revenire de după sosirea din Viena, scrie poezia ”La Steaua” şi Veronicăi Micle, poemul ”De ce nu-mi vii” în timpul şederii sale la Mănăstirea Neamţului.

Începutul sfârşitului: otrăvirea cu mercur

În 1887, conştient de suferinţa sa, poetul nu se mai întoarce la Iaşi, unde locuia. Se refugiază la Botoşani la sora sa Harieta Eminovici. Aici va începe sfârşitul marelui poet. Diagnosticat de medicii ieşeni, dar şi de un medic evreu din Botoşani, cunoscut drept doctorul Iszak, cu sifilis, începe tratamentul specific acestei boli în aceea perioadă. Mai precis este vorba de frecţii cu mercur.
Tratamentul l-a început la Spitalul din Botoşani, astăzi Spitalul de Pediatrie din localitate. Doctorul Izsak şi sora sa Harieta o mare admiratoare a medicului, îi fac personal aceste frecţii. Mercurul din punctul de vedere al neuropatologului a fost un tratament eronat ca şi diagnosticul de gome sifilitice pe creier puse de medicul botoşănean şi de cei ieşeni. Iar tratamentul cu mercur i-a înrăutăţit situaţia.



”Dr. Iszak ne asigură că doctorii vienezi sunt în eroare când vorbesc la poet de boală a minţii şi nu de un sifilis, curele lui de mercur o să-l vindece pe bolnav. Desigur credinţa dr. Iszak era greşită. Putem de-acuma cu certitudine accepta că medicii vienezi considerau că Eminescu nu avea paralizie generală, nici o altă formă de sifilis cerebral, ci o psihoză maniaco-depresivă şi în orice caz tratamentul cu mercur trebuia evitat”, adaugă în scrierile sale, Ovidiu Vuia.
 De altfel, eritemele alergice apărute pe picioarele poetului, erau pentru medicii vienezi clar semnele intoxicaţiei cu mercur. Deşi nu dă dreptate medicilor vienezi, medicul evreu cedează totuşi şi întrerupe tratamentul cu mercur.

Moartea poetului

După încă doi ani de chinuri şi un diagnostic greşit, sifilis, poetul ajunge în 1889 din nou la sanatoriul doctorului Şuţu de la Bucureşti. Aici avea să îşi găsească sfârşitul, continuând în mod eronat tratamentele cu mercur. I-a fost pus un nou diagnostic, de demenţă, adică o acutizare a maniei, care totuşi nu are nicio legătură cu sifilisul.
Cu toate acestea, tratamentul cu mercur continuă. Tratament care din punct de vedere al medicului neuropatolog i-a fost de fapt fatală poetului.
”În cursul celei de a doua internări în 1889 la 23 Martie, dr. Şuţu şi dr. Petrescu întocmesc un raport medico-legal din care reiese clar că marele nostru poet nu prezenta decât simptome maniacale cu predominanţă. Au pus diagnosticul de demenţă înţelegându-se prin ea ceea ce numim noi astăzi cronicizarea maniei. Astfel, eroarea doctorului  Şuţu e dublă: el punând diagnosticul de demenţă la Eminescu, a confundat-o cu una paralitică de unde tratamentul fatal cu mercur, administrat pentru o boală care nici nu era de natură sifilitică, cum era socotită de medicii din Iaşi şi dr. Iszak”, conchide doctorul Ovidiu Vuia.
De altfel pe 15 iunie 1889, Eminescu moare din cauza unei endocardite, consecinţă a intoxicaţiei cu mercur. De altfel autopsia, nesemnată, realizată pe 16 iunie 1889, scoate în evidenţă o ateromatoză incipientă, rinichi albi şi modificări la ficat specifice intoxicaţiei severe cu mercur. Cu toate acestea medicul Ovidiu Vuia sau medicul Nicolae Vlad nu cred într-o teorie a conspiraţiei. Ei susţin, doar un caz de malpraxis, început printr-o diagnosticare şi tratament greşite de la Botoşani şi continuate la Bucureşti.
CITEŞTE ŞI:
 Vânt de țeapă uriașă: Lacul cu nuferi cumpărat de CJ de la familia șefei DSVSA ar fi de fapt la… Dumitru Zmău – GALERIE FOTO